Când intri în universul liric proiectat de Ramona Băluțescu ai două posibilități: fie îți place, și atunci te scufunzi în plăcere; fie nu-ți place și atunci îți cauți pretexte. Orice-ar fi, nu poți să mai rămâi același. Ramona Băluțescu crește cu fiecare nouă carte și, ceea ce e cu adevărat frumos, nu se repetă. Sunt poezii care redau atmosfera locului, trăirile poetei, patimile omului, iubirile nedate lumii și dragostea de viață.
„Ziua aceea în care, împreună fiind, să împărțim mai degeabă /fereastra,/Decît patul.” (Din vise)
„Scrieri venețiene” e un volum consistent, care s-a conturat în timp și tind să cred că „facerea” lui s-a prelungit și după întoarcerea în țară. Sunt poezii care s-au născut din decantarea emoțiilor și filtrarea trăirilor. Poeta tânjește să reintre în starea paradisiacă și de aceea se cere mereu înapoi, acolo, în spațiul și timpul care i-au dat ei voie să renască. Recursul la memoria afectivă este des întâlnit și contribuie la asigurarea acelei unități poematice specific volumului despre care vorbim aici.
„Dragul meu,/Mă întreb cînd ți-am scris ultima oară o scrisoare pe/hîrtie./Cred că după ziua în care te priveam/Cum îți acoperi mîna rănită cu cealaltă mînă,/Ca să decid de ești stîngaci./Erau cîteva perle de culori diferite/În scrisoarea aceea, ca într-o scoică./Nu erai stîngaci, decît în afara mîinilor,/ Cînd m-ai întrebat cum am găurit perlele./Era de atunci o adiere de mare, în toate,/De nisip sărat, presărat pe atîtea răni,/Deși nu știam cîți ani ne va lua să ajungem/Pe malul mării, al unei mări de departe,/Împreună.” (Presărare sărată)
Alte poeme sunt scrise acolo, în Veneția cea atât de plină miraje, cea în care oamenii dansează doar pentru că altfel nu poți merge peste apele Canalelor. Căutările Ramonei Băluțescu sunt mai degrabă introspecții expulzate în văzul lumii, altfel ar fi doborât-o cu totul. Ea imersează în propria ei dragoste și ce găsește în străfunduri nu este doar pulsație și trăire, e ceva mai mult, ceva care se cere scos la lumină.
„Vine lumina, ca lebedele lui Diaghilev,/În vîrful picioarelor căznite,/Să-și pună papucii de danț/Pe mormîntul lui din San Michele,/Și să plece – cumva desculță -/Cinstind ziua de ieri.” (Obiceiul locului)
în „Scrieri venețiene” e despre dragoste neîmpărtășită, despre așteptarea eternă, despre zidiri interioare de spaime și iubire neîmpărtășită. După ce-și dă seama că ceea ce caută nu va găsi nicicum aici și acum, înțelege că timpul va căpăta de acum îaninte cu totul alte dimensiuni.
„În fapt, zilele curg ca niște cozi de pisică, aliniate într-o altă/zbatere,/Într-un alt îndemn;” (Dagherotipie)
Evident că nu toate poeziile au aceeași valoare; evident că unele au mai mult valoare personală, îi spun ei, autoarei, ceva anume. Dar, dacă încercăm să luăm cartea ca un tot le vom da și acestor poeme valoarea lor, le vom înțelege rostul în economia alcătuirii de drept a cărții.
„Tac cuvinte sărate./Mă îndeletnicesc atîta de aprig cu tăcerea asta,/Că marile întinderi de ape din apropiere devin/Izvoare dulci,/Iar vorbele celorlalți,/Ploaie în ocna în care-mi pictez, muțește,/Ghiuleaua de la picior,/A stării acesteia,/Departe de tine.” (Sărat)
Metaforele se construiesc și se deconstruiesc de la sine în poemele Ramonei Băluțescu; cuvinte simple, aparent banale, capătă noi sensuri doar pentru că ea a știut cum să le acorde sensuri ascunse sau cum să le facă să ne vorbească cu adevărat.
„Aveam nevoie de un nume de apă,/Ca cele mai mari furtuni care se întind între noi/Să aibă felul lor de a fi definite.” (Dresură)
Pentru Ramona Băluțescu înclin să cred că „Scrieri venețiene” nu e un alt volum de poezii, ci volumul de poezii care a împăcat-o cu propriul ei trecut. Și cred că împăcarea asta cu rol de catharsis poate fi lecturată și de noi, cei acceptați în lumea ei, devenind astfel parte din lumea ei interioară. Și e frumos acolo, vă garantez. Alt îndemn mai bun de a citi cartea n-am găsit.
Editura: Emma
Anul apariției: 2017
Nr. de pagini: 320
ISBN: 978-606-777-051-3
