cronică de Vlad Văidean
[Cronica va apărea într-o variantă scurtată în Revista „Actualitatea Muzicală” a UCMR, nr. 6/2024]
Când performanțele artiștilor interpreți par să frizeze perfecțiunea, prilejuind trăiri muzicale dintre cele mai împlinite, cronicarul își simte cu atât mai acut postura deopotrivă privilegiată și ingrată. Are, de obicei, pornirea irepresibilă de a-și depăși condiția obișnuită de raportor judicios și echidistant. Și atunci adoptă, aproape din oficiu, un soi de ținută imnică – începe să-și împletească rostirile în manieră molto vibrato, le rotunjește și le lansează tot mai departe, spre înălțimi, ca pe niște aureole menite nu doar să încununeze eroii actului artistic, ci și să prilejuiască o trăire secundă, inevitabil diminuată, a frumuseții la care aceștia l-au făcut părtaș. Inevitabil diminuată pentru că, desigur, alambicul cuvântului e foarte îngust și obligă la un proces alchimic în urma căruia, odată ce frumusețea actului artistic a fost turnată, pe căi ocolite, în modestul colț de pagină scrisă, crâmpeiele și esențele astfel decantate nu mai au decât legături cel mult simbolice cu împrejurarea deosebită din care au fost extrase. Orice cronicar lucid e dureros conștient de aceste limite insurmontabile; și totuși, „zgâlțâirea” produsă de măiestria anumitor muzicieni se poate dovedi uneori într-atât de covârșitoare, încât exprimarea critică resimte ca pe o datorie de onoare străduința de a-și exersa capacitățile de vitraliu, adică de a capta cumva, fie și într-o indirectă ori palidă proporție, reflexul strălucirilor. Pe scurt, se lansează în exercițiul de admirație, cu conștiința faptului că, pentru a convinge, însuși exercițiul acesta trebuie să se dovedească admirabil, înzestrat la rândul lui cu un oarecare potențial de cucerire. Lauda trebuie ea însăși rostită după regulile artei, iar cronicarul nutrește poate, în secret, speranța că timbrarea cât mai sărbătorească a elogiilor s-ar putea dovedi suficientă pentru declanșarea unui minim transfer simbolic de calități dinspre obiectul admirat înspre admirator.
Dar se întâmplă un fenomen ciudat: deși excelența este, prin însăși natura ei, o apariție răzleață, o excepție în economia generală a lucrurilor, așa încât este de la sine înțeleasă raritatea evenimentelor artistice care să justifice efuziuni festive din partea cronicarilor, tagma cronicărească se distinge totuși, cu deosebire pe plaiurile mioritice, printr-o foarte sârguincioasă dispoziție imnografică. Apare destul de larg împărtășită apetența pentru ghirlanda somptuoasă de epitete, pentru căutarea celor mai înmiresmate rostiri, iar nu de puține ori preocuparea aceasta calofilă pare să surclaseze tocmai ceea ce ar fi trebuit să rămână preocuparea de căpătâi a cronicarului, și anume adecvarea însemnărilor sale la realitatea analizată și clasarea acesteia pe un nivel valoric just intuit. Ambiția elocvenței se cantonează într-o beatitudine autotelică a anluminurilor adjectivale, a încondeierilor și broderiilor ce deviază considerabil, dacă nu chiar își consumă soporifica invazie în paralel cu evenimentul artistic generator, ce apare astfel tratat doar ca simplu pretext pentru făurirea bibeloului miniatural numit cronică. Pur și simplu pentru că ar vrea să fie și el puțin artist, cronicarul ajunge să practice risipa de confetti. Și astfel, activându-și la fiecare pas, până la dezacordare, coarda apologetică, împărțind în mod nediscriminatoriu laude goale, „ce din coadă au să sune”, el își compromite cele mai prețioase distincții pe care le-ar putea oferi; aruncate pe toate drumurile, când de fapt s-ar cuveni puse în joc numai cu maximă parcimonie, caratele elogioase se demonetizează inevitabil. Exercițiul de admirație – acea rafinată gimnastică a spiritului, ce presupune mai întâi putere de observație, apoi putere de reliefare, deci de selectare a valorilor – rămâne acum doar o solipsistă strategie discursivă, fără acoperire în realitate, o piruetă în gol, tristă consecință a comodității și vanității cronicarului.
Cvartetul Arcadia într-un concert susținut la Cluj-Napoca
*
Iată o problematizare „metodologică” ce nu prea și-ar avea locul în chiar corpul unei cronici, la o adică putând fi ea însăși acuzată de autosuficiența pe care o incriminează. Dacă am simțit nevoia să cad astfel pe gânduri a fost fiindcă recitalul din 26 mai al cvartetului clujean Arcadia m-a cam „zgâlțâit” și m-a făcut să-mi pun serioase întrebări cu privire la capacitățile, utilitatea sau chiar rostul elogiilor superlative. În contextul tocmai sugerat, al unui peisaj critic cam zaharisit, în care toată lumea tinde să laude cam pe toată lumea (și în care eu însumi sunt de multe ori tentat să cad pradă vanității cuvintelor preafrumoase, cu serios potențial diabetic), a mai încerca să prăvălesc rotocoale peste rotocoale de hiperbole deșănțate – așa cum simțeam că acești muzicieni desăvârșiți ar binemerita, pentru a-i detașa cum se cuvine – mi s-a părut o îndeletnicire deopotrivă obscenă și imposibilă. Căci, încă de la primele sunete pe care le-au emis, m-am simțit parcă lovit în moalele capului. Gândurile îmi rămăseseră, deodată, toate cu gura căscată. Vânzolelii lor aferate îi fusese brusc barată calea de către o răpitoare, amuțitoare adumbrire. O dilatare maximă a receptivității, sub specia siderării și a încântării, îmi cuprinsese mintea ca într-o îmbrățișare. Și o singură idee mi se mai izbea disperată de pereții cugetului, exprimând ceva de genul: „Nu-s normali. Nu se poate. Nu cred că am mai auzit așa ceva vreodată. Oamenii ăștia pur și simplu frizează perfecțiunea. Ce mai scriu eu acuma? Pe unde mai scot cămașa?”
Totuși, trebuie să îmi fac temele. Trebuie să încerc să explic – mie însumi mai întâi, implicit și cititorului – ce s-a întâmplat!
Întâi de toate, mi s-a părut de necrezut, aproape indecent că se poate aduce pe lume atâta frumusețe pură, atâta omogenitate de cleștar a tonului. Parcă mi se destupaseră urechile. Parcă mi le confiscaseră fără drept de apel și le puseseră la frăgezit.
Iar firescul uimitor cu care cei patru muzicieni se simțeau unii pe alții, preluându-și sau sincronizându-și, după caz, gesturile, respirațiile, intențiile – iată, mi-am zis, sursa mirabilă a amprentei lor sonore unitare, cu irizații alpine și catifelări marine. M-am tot întrebat, prostit, câte zeci și sute de mii de ore de cântat împreună le-or fi trebuit ca să ajungă să pulseze astfel, ca o singură inimă? Cred că ei, mai mult decât oricare alții, m-au făcut să redescopăr sensul unei metafore de care, altfel, se abuzează nepermis în atâtea elogii gratuite – m-au făcut, adică, să înțeleg ce va să zică un organism muzical sănătos tun: o reuniune de artiști prieteni ce se ascultă reciproc și, fără nici cea mai mică urmă de orgoliu, sunt gata să-și „funcționalizeze” măiestria individuală. Tot ce fiecare-n parte are mai bun se simte cumva luat pe sus, pus în slujba armonizării într-un întreg cu voință aparent autonomă, ce-i include și totodată îi depășește.
Nicio inerție, nicio confuzie, oricât de pasageră, în cântul lor. Nimic scăpat de sub control, nimic doar citit din partitură, cu rutină, cum am auzit de atâtea ori; ci totul cântat, adică transferat cât mai lăuntric și parcă direct de-acolo scos la iveală.
Axiomă: orice ar cânta Arcadia, inevitabil confiscă atenția. Odată încăpută pe mâinile lor, fiecare piesă își va atinge potențialul maxim și eventual chiar își va spori valoarea. Se va arcui limpede, cu cap și coadă, cu toate cotloanele puse frumos la expoziție.
Programul a cuprins doar muzică contemporană și sunt sigur că, auzindu-i pe arcadieni cântându-l așa cum au cântat, orice speriat sau reacționar ar fi rămas țintuit locului, iremediabil sedus. Dar mai sunt sigur și că programul ar fi putut cuprinde absolut orice, căci ar fi fost la fel de palpitant. Mai demult i-am auzit cântând Mendelssohn nu mai puțin implicați, ca și cum ar fi avut de-a face tot cu o muzică dintre cele mai proaspete. Cred că și Melc, melc, codobelc de-ar cânta, efectul de fascinație ar fi același.
Programul a cuprins, de fapt, piese numai una și una, fiecare cu idiomul ei bine individualizat și cu propriile – înalte – cerințe de virtuozitate tehnică. Selecția lor s-a dovedit realizată la standarde valorice pretențioase, iar înlănțuirea lor regizată cu intenție narativă, ca-ntr-o călătorie prin ținuturi presărate cu toate formele de relief posibile.
Au pâlpâit mai întâi (în piesa Nec Ros, Nec Pluvia, datând din 2004) aridități stâncoase și întinderi deșertice, întrezărite printr-o arșiță sonoră sfredelitoare, un soi de tinitus hipnotizant reluându-și – cu pauze, dar necruțător – invazia din mai multe direcții. Răzlețe lunecușuri tânguitoare nu au izbutit să desfacă menghina stăpânitoare a registrului acut și supraacut; acolo s-au răsucit, prizoniere, derive spectrale și freamăte ale arcușelor pe muchiile de lemn ale instrumentelor. Ceea ce a realizat, între limitele asumate ale acestui limb, compozitoarea estoniană Helena Tulve, a captivat fără rest, iar în interpretarea muzicienilor arcadieni am auzit sclipiri sticloase aproape ireale.
Orizonturile s-au îndulcit apoi, au căpătat ondulații aproape bucolice, căci Ulpiu Vlad a tors un ghem de șapte poteci complementare Prin sunetele florilor albe (2017). Rodnicia melodizărilor, dintotdeauna afecționate de acest compozitor, s-a consumat pe coordonate lirice de-a dreptul luxuriante, în care palpitul eterofonic, ca simbol sintactic cardinal, s-a îmbinat caleidoscopic și cu proliferarea imitativă, și cu placarea omofonă, dar mai ales cu ornamentica germinativă, până ce totul s-a volatilizat pe furiș, ca roua dimineții sorbită de lumină.
Iar după această deambulare prin ținuturi moi proaspăt trezite la viață, piesa lui Paul Pankert, declarându-și încă din titlul afectuos nostalgia culturală – J. S., My Friend! (2015) –, mi s-a părut un fel de rotire crepusculară a boltei sonore, totodată o comprimare studioasă a ei, până aproape de dimensiunile intime ale unui cabinet melancolic, căci a propus meșteșugite meditații variaționale pe marginea binecunoscutului coral bachian O Haupt voll Blut und Wunden. Mai precis, a timbrat interesant, din multiple și pastelate unghiuri instrumentale, structura armonică și formală a coralului respectiv; cu precădere a alungit-o în sens surdinat și figurativ, ceea ce a produs un efect pregnant, al vertijului microscopic.
Iar după elegia vesperală trebuia să urmeze noaptea cu magia, spaimele și aventurile ei onirice, așa cum Vlad Răzvan Baciu și-a imaginat că ar putea-o trăi un Dreaming Monster (2016) pe cât de voinic și colțos, pe atât de simpatic și atașant. Personajul e pus să treacă prin patru episoade preponderent coșmarești, ce în mare străbat traseul consacrat al stărilor emoționale specifice părților dintr-un ciclu simfonic: o primă parte țâșnită ca din pușcă și condusă cu mână forte pe traiectorii dramatice cu potențial antrenant, ba chiar infuzate la un moment dat cu trepidații rock; un răgaz liric de vibrantă și convingătoare intensitate, degrabă însă schimonosit și răsucit tot în sensul palpitațiilor ce asfixiază și tulbură somnul; un intermezzo pizzicat, lapidar și ambiguu furișat înainte de finalul tinzând, potrivit cutumelor, spre revărsarea în goană triumfală (dar a cărui turație concluzivă mi-a părut întrucâtva minată de câteva răsfrângeri imitative surprinzător de „cuminți” în contextul desfășurării generale, chiar dacă, strict structural vorbind, ele sunt justificate de anumite prefigurări). E al doilea cvartet din creația compozitorului, și merită să aibă parte de reaudiții cât mai multe, ca de altfel toate piesele din program.
Următorul peisaj sonor s-a conturat prin insinuări delicate și acaparări implacabile, ca vraja unor cețuri aburite dintr-o depărtare ce, totuși, călătorită pe aripile acestei muzici, se simte parcă cel mai aproape. E sorbul adâncurilor ancestrale, pe care nu oricine știe să-l activeze ca Doina Rotaru: și în cvartetul de coarde Vivarta (2009; revizuit în 2017), ca în majoritatea lucrărilor compozitoarei, portalul acesta se simte pus în lentă mișcare circulară prin gesturi incantatorii, prin decupări fără dibuiri, trasate cu acea îmbinare de forță și gingășie ce caracterizează rafinamentul unei caligrafii hrănite de seve sufletești îndelung exersate, capabile să mângâie și să strângă la sân, totodată să dureze mișcătoare, copleșitoare orizonturi. Din unduiri isonice și suprapuneri eterofonice, din terțe dantelate și glissandi păstoase reiese o stare de agregare eminamente lichidă a substanței sonore. Consistența e inițial aceea a lacrimilor contopite într-un ochi de apă limpede. Dar zvâcnete și rupturi tectonice nu întârzie să declanșeze vârtejuri vuitoare, imprimând curgerilor direcționare dramatică și grosimi de guașă. Peste genunea ce se cască din semnalele prelungi ale violoncelului (cu adâncimi potențate datorită acordajului cu o cvartă mai jos) planează jerbele tânguitoare ale celorlalte instrumente. Pentru o vreme, intensificarea dureroasă a vibrațiilor pare să amenințe cu destrămarea tragică. Purificarea preia însă treptat cârma: vaietele se metamorfozează în stoluri eterice de pescăruși, până ce întregul descântec se resoarbe în levitația orbitei înlăcrimate din care temporar a descins. Cercul inițiatic s-a închis; ascultătorul a trăit un vis.
Cvartetul Arcadia într-un concert susținut la Cluj-Napoca
În fine, Cvartetul de coarde nr. 4 op. 95 (2016) al finlandezului Kimmo Hakola le-a prilejuit arcadienilor flexări eclatante ale mușchilor virtuozi, căci lucrarea se dorește un vehicul al alternanțelor vitezomane între urcușuri zimțate și coborâri vertiginoase. E un veritabil montagne russe sonor, clădit – cu impetuoasă și hedonistă dezinvoltură, departe de orice inhibiții sau solemnități academice – pe bază de cărămizi prefabricate precum game-n sus și-n jos, arpegii „epice” și secvențe săltărețe, totul însă înghesuit printre gâfâieli și efecte instrumentale dintre cele mai solicitante. Muzicienii au confirmat din plin ceea ce sugeram la un moment dat mai sus: nu doar că au rezistat „cursei cu obstacole” tehnice, dar mai ales au injectat cu fluid viu și palpitant un material muzical aflat pe alocuri la limita banalității.
Și încă o precizare necesară: Anei Török, titulara viorii prime, i-a ținut temporar locul, în acest recital, Sabin Argintaru, ceea ce nu a inoportunat asupra unității ansamblului, căci tânărul violonist (selectat în urma unor cursuri de măiestrie ținute de membrii Cvartetului Arcadia) s-a integrat și s-a ridicat cu brio la nivelul celorlalți membri (violonistul Răsvan Dumitru, violistul Traian Boală și violoncelistul Zsolt Török).
Și un bemol: cvartetul de coarde românesc cel mai prezent pe scene internaționale și pe discuri de largă circulație, unanim apreciat peste tot și de către cele mai avizate publicații critice din Occident, a cântat în fața unei săli George Enescu a Universității Naționale de Muzică din București prin care mai mult a bătut vântul. Desigur, să zicem că n-au fost prea favorabile nici ziua de duminică (ultima din Săptămâna Internațională a Muzicii Noi), nici ora matinală (11). Pot să înțeleg și că la un alt public decât la cel „al casei”, alcătuit din aceiași fantomatici, n-are rost să se spere (deși aș fi convins că, dacă s-ar investi mai multe energii și finanțe în eforturi de reală promovare mediatică; și dacă s-ar opera mai nemiloase selecții valorice, în urma cărora să dispară „înghesuirile” acestea disperante ale mai multor evenimente pe zi de festival, dintre care unele la ore inevitabil imposibile; în aceste condiții deci, aparent utopice, aș pune pariu că publicul meloman „obișnuit” ar proceda la năvăliri mai abitir decât cel „specialist”). Dar unde au fost totuși cei direct interesați, cei pentru care un asemenea recital – de compoziții de primă mână și de interpreți așijderea – ar trebui să constituie un prilej de confruntare cu modele demne de emulat? Unde studenții și profesorii lor violoniști, violiști, violonceliști, unde tinerii (și mai puțin tinerii) compozitori și muzicologi?
Arcadienii sunt oameni bonomi și fără morgă, ce știu să deverseze splendori cu aceeași naturalețe cu care se și comportă, ceea ce mă face să bănuiesc că le-ar putea provoca unele zâmbete jenate ori condescendente avântul cam patetic al laudelor mele. Dar cred că am adoptat această atitudine și fiindcă, deși am mai făcut parte de atâtea ori dintr-un public de-l numeri pe degete, injustețea mi s-a părut de data aceasta strigătoare la cer. Nu-mi mai rămâne decât să mă consider privilegiat și să-mi exprim compătimirea față de toți cei care au lipsit…
