Săptămâna când Monica Lovinescu este mai mult decât un Nume

Se împlinesc (pe 19 noiembrie) 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu. Îmi tot stă gândul la ce-a însemnat ea pentru cultura română, cât de mult și-a legat posteritatea de Europa Liberă, radioul care i-a făcut celebră vocea și căruia îi datorează în cea mai mare măsură relațiile cu lumea culturală românească. Protestul ei vădit și continuu împotriva regimului comunist, ceaușist în speță, s-a transformat în mișcare de rezistență a mediului cultural românesc, dizidenții și români găsind în ea și în Virgil Ierunca sprijinul de care aveau nevoie pentru a supraviețui, dar și pentru a se face auziți.

Este imposibil să faci un portret Monica Lovinescu expediat, punând cap la cap câteva informații culese la o simplă căutare pe internet, după cum e imposibil să reduci toată activitatea ei culturală și cotidiană la Europa Liberă și emisiunea realizată pentru acest post de radio. Dincolo de faptul că a fost descendenta unei familii renumite în mediul literar românesc, Monica Lovinescu și-a construit personalitatea publică, astfel încât vocea ei s-a auzit și în cele mai triste momente, sau în cele mai ascunse de ochii lumii camere. Împreună cu Virgil Ierunca a format un cuplu imbatabil, cei doi devenind repere de stabilitate și siguranță pentru cei ajunși la Paris în anii cei mai negri ai comunismului românesc. Centenarul Monica Lovinescu trebuia să fie pus sub semnul decenței, maturității intelectuale și rafinamentului, calități pe care ea le-a posedat cu atât de mult farmec. Din ce-am observat, câteva proiecte culturale s-au concretizat deja, cristalizând cât se poate de frumos efortul de a pune în cea mai bună lumină personalitatea Monicăi Lovinescu. Redau mai jos câteva din aceste evocări – în fapt, mult mai mult decât evocări, o să vă convingeți singuri de ce spun acest lucru. O oază de normalitate într-un mediu cultural (mă refer la cel românesc, evident) invadat de vulgaritate, decadență și prost-gust, exacerbate toate de nevoia de afirmare a ego-urilor unora sau altora.

*******

Monica Lovinescu – vocea demnității

„Centenar Monica Lovinescu, vocea demnității” seria de podcast-uri realizată de Radio România Cultural în parteneriat cu Humanitas Fiction

Radu Croitoru, naratorul acestor podcast-uri, el însuși o voce de radio cum rar mai auzi în mediile românești, este cel care face introducerea fiecărui interviu-document, pus în evidență cu prilejul Centenarului Monica Lovinescu. Înregistrările de foarte bună calitate a interviurilor se datorează Humanitas CD, divizia grupului editorial Humanitas care a introdus pentru prima dată, acum mulți ani, în România audiobook-ul ca alternativă la lectura clasică. Săptămâna aceasta am ascultat interviul Monicăi Lovinescu cu Eugen Ionescu și evocarea Ioanei Pârvulescu, un racursi în istoria relației de prietenie dintre Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și scriitoare. Două momente de rafinament intelectual, două prilejuri de reîntoarcere la un set de valori pe care unii dintre noi nu le-au agreat niciodată. Surprinzător de clarăvocea Monicăi Lovinescu, în ciuda faptului că au trecut aproape 50 de ani de la momentul realizării interviului. Când spun clară nu mă refer la timbrul acela inconfundabil și la dicția impecabilă, ci la cât de bine construite sunt argumentele, cât de bine puse în context și cât de bine completează și leagă într-un tot răspunsurile lui Eugen Ionescu. De cealaltă parte, Ioana Pârvulescu completează cu tușe greu de ignorat portretul Monicăi Lovinescu, reușind să pună în evidență câteva din motivele pentru care prietenia dintre cei trei s-a legat atât de repede și a fost atât de durabilă.

„Comunismul este cea mai mare escrocherie a secolului 20”. Monica Lovinescu în dialog cu Eugen Ionescu I PODCAST

În acest podcast, puteți asculta o înregistrare istorică din 1977, în care Monica Lovinescu discută cu dramaturgul Eugen Ionescu la microfonul Europei Libere. Înregistrarea a fost făcută înaintea expulzării disidentului Paul Goma din România, în contextul apariției a tot mai mulți contestatari ai comunismului în Estul Europei.

„Comunismul este cea mai mare escrocherie secolului 20”, spune marele dramaturg. Eugen Ionescu îl îndeamnă cu umor pe Nicolae Ceaușescu să își dea demisia și se oferă chiar să îi găsească o slujbă dictatorului și soției sale, numai să plece de la putere.

Monica Lovinescu a scris, în jurnalele sale, despre „curajul de o viață al lui Eugen Ionescu (prietenul său), care și-a îngăduit să fie împotriva comunismului de-a lungul unei întregi perioade în care o astfel de atitudine te izola iremediabil”.

Monica Lovinescu, un dialog cu Eugen Ionescu, o înregistrare apărută la Humanitas pe CD-ul „Aici Europa Liberă cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca”.

Puteți asculta înregistrarea aici.

***

Între două aniversări încap multe evocări de substanță

România Literară celebrează 55 de ani de la apariția primului număr printr-o anchetă foarte generoasă cu câțiva dintre cei care au scris (și încă scriu) ani la rând articole în paginile acesteia. Chiar și așa, centenarul Monica Lovinescu n-a fost deloc ignorat, astfel încât găsim un articol foarte bine articulat scris de Vasile Spiridon, intitulat simplu Dreptul la neuitare. Monica Lovinescu (1923 – 2008). Un articol foarte bine gândit, care nu scapă din vedere niciuna din dimensiunile personalității jurnalistei și scriitoarei Monica Lovinescu, iar ușoara amărăciune cu care a scris fiecare rând este perfect justificată de finalul textului, pe care-l redau aici.

De altminteri, teza „ratării vocației“ cuplului Monica Lovinescu și Virgil Ierunca a fost și este încă destul de persistentă în receptarea operei lor în țară. Nu există temei în a afirma că privilegierea factorului etic în evaluarea estetică a produs o involuție interpretativă a celor exprimate de Monica Lovinescu. Riscul pe care astfel de lecturi îl comportă este acela al decontextualizării spuselor sale, al disipării motivațiilor de profunzime care dictau rectitudinea etică a atitudinii ei. Nu-i poate fi redusă întreaga atitudine civică la critica acerbă a comunismului și la preocuparea obsedantă pentru decelarea mecanismelor structurante ale totalitarismului de extrema stângă. Pe măsură ce cărțile „vorbite“ ale Monicăi Lovinescu au fost restituite editorial în țară după 1990, entuziasmul receptării s-a diminuat, căzându-se în rutina lecturii și în stereotipii apreciative legate de preponderența eticului, de canonul est-etic, de valoarea documentară ori depozițională a celor spuse până nu demult.

S-a uitat de dictonul „vorba dulce mult aduce“ care era contrapus de Monica Lovinescu discursurilor rostite/răstite de N. Ceaușescu. Uitarea a apărut pe fondul reticențelor generale legate de experiența exilului românesc provenite din aprecieri exagerate, lipsite de multe ori de discernământ critic. Monica Lovinescu are drept la neuitare și nu se cuvine să ne amintim de ea doar din când în când, de exemplu, acum, la centenarul nașterii sau la viitorul centenar al morții, pentru că există o etică a neuitării. Am început – vorba ei – să uităm înainte de a ne aduce aminte.

(Vasile Spiridon, Dreptul la neuitare. Monica Lovinescu (1923 – 2008), România Literară, nr. 47-48, anul LV, 17 noiembrie 2023)

***

„Orizont” și un dosar consistent

Revista Orizont a dedicat întregul număr din noiembrie Centenarului Monica Lovinescu, astfel încât cititorul își poate face o idee despre cât de mult a făcut pentru cultura română jurnalista exilată la Paris de Nicolae Ceaușescu. În același timp, personalitatea ei câștigă în profunzime, datorită evocărilor din editorialul semnat de Cornel Ungureanu, la care se adaugă evocarea lui Vladimir Tismăneanu, articolul semnat de Vasile Popovici, interviul luat de Cristian Pătrășconiu Cristinei Cioabă și texte scrise de Grațiela Benga, respectiv Raul Săran. Așadar, un dosar consistent, care merită parcurs pe îndelete, măcar de dragul celei care a stârnit evocările.

Redau aici două fragmente, fie și pentru a vă provoca să cumpărați revista sau să o citiți în format online. Un dosar care merită luat ca reper de către cei care vor să evoce mari personalități; da, așa se scrie despre un intelectual pur-sânge cum a fost Monica Lovinescu.

E de presupus că formarea (pe linia antitotalitarismului Hannei Arendt și a libertății conceptualizate de Jeanne Hersch), dar și memoria (exersată cu toate valenţele ei) a determinat-o să afirme – într-un interviu acordat prin anii ’90, la revenirea în ţară – că intelectualii continuă să fie primejdioși pentru puterea politică, fiindcă ei pot forma o masă critică. (Desigur, există și reversul, adică intelectualii căzuţi în capcana ideologiilor. Un alt pericol.) Că a fost ea însăși considerată primejdioasă s-a văzut atât în comunism, cât și în post-comunism, când atacului fizic i-a luat locul linșajul mediatic, periodic reșapat.

La centenarul Monicăi Lovinescu și în faţa unei serii aniversare publicate de Humanitas, (măcar) o cădere pe gânduri, cu conexarea adevărului la tabla de șah a valorilor morale, e un act necesar. Ca recunoaștere a unei conștiinţe care s-a păstrat limpede în vremuri tulburi. Şi (de vreme ce gândirea, morala și libertatea nu sunt câștiguri definitive) ca un exerciţiu vital de umanitate.

(Grațiela Benga, Un exercițiu vital, Revista Orizont, noiembrie 2023)

Etica neuitării aduce, poate, cel mai limpede și concret în vedere stilul care a dat atâtea bătăi de cap reprezentanților regimului comunist: clar, limpede, trădând o vastă cultură, însă tranșant și neverosimil în fața imposturii și demagogiei. Acest stil percutant și fără compromisuri a dus la o serie de atacuri în publicațiile literare subordonate regimului (Eugen Barbu și alții apelând chiar la invective subur- bane, cu încercarea de a discredita scrierile și persoana Monicăi Lovinescu). Însă astfel de atacuri deveneau însăși garanția faptului că aceasta era, fără îndoială, o puternică adversară a regimului – în acest sens stau do- vadă și agresiunile unor agenți trimiși de Securitate.

Acest stil, însă, este cel care i-a permis să își păstreze demnitatea și luciditatea în fața intruziunilor de tot felul, venite atât dinspre regimul comunist, cât și dinspre diversele convingeri totalitariste care amenințau spațiul occidental. De pildă, regăsim în Etica neuitării eseuri care denunță marxismul, pe care îl numește depășit și „incapabil să explice evenimentele contemporane”, semnează numeroase cronici în care pledează pentru literatura ca edificiu al (re)memorării (precum cea la romanul 1984 al lui George Orwell, unde, conform acesteia, „revolta omului se identifică cu redescoperirea memoriei), condamnă tendințele pro comuniste din peisajul intelectual francez – aspect dezvoltat mai pe larg în volumul de memorii La apa Vavilonului –, condamnă cenzura comunistă și interzicerea spectacolului Revizorul, al lui Lucian Pintilie și, poate cel mai important, discută despre uitarea ca formă de autosabotare și, nu în ultimul rând, de pierdere a reperelor istorice și identitare. Astfel, această etică a neuitării devine un manifest împotriva dezintegrării memoriei colective, care are loc atât înainte, cât mai ales în anii imediat următori după căderea comunismului, în care una din cele mai mari amenințări devine însăși „uitarea noastră cea de toate zilele”.

(Raul Săran, „Vitejia lucidității și a adevărului”, Revista Orizont, noiembrie 2023)

***

Amintirile lui Andrei Pleșu

În numărul curent din Dilema Veche găsim doar articolul scris de Andrei Pleșu, în fapt o punere în evidență a două articole mai vechi, apărute în contexte diferite. Ca și în cazul Ioanei Pârvulescu, relația personală cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca împiedică, pentru moment, realizarea unui portret în adevăratul sens al cuvântului; asta nu înseamnă că nu găsim printre rânduri credințele personale ale eseistului cu privire la rolul jucat de Monica Lovinescu în construcția unei opoziții active împotriva regimului comunist românesc.

Am avut șansa de a-i întîlni la Paris pe cei doi (numiți și „Ierunci” și „Monici”, semn al monolitului „instituțional” și omenesc pe care îl reprezentau), înainte de 1990, după ce ani de-a rîndul le savurasem vocile, analizele și atitudinea la Europa Liberă. Contactul a fost cald, solidar și, pentru mine, măgulitor, cu gîndul la încurajatoarele lor comentarii legate de unele cărți și fapte ale mele. Mi-e greu să adopt, la aniversarea de-acum, tonul solemn, statuar, al comemorărilor patetice. Nu le-ar fi plăcut, cred, nici lor. Prefer să reproduc, deocamdată, două texte pe care le-am scris în 1983 și 2008, provocat de conjuncturi destrămătoare: (…)