Rezistența la schimbare a tinerei generații? – „Băiatul cu șosete roz” de la Teatrul Excelsior

Clișee, mult prea multe clișee, la asta se poate reduce existența cotidiană a tinerei generații de astăzi. Limbajul, rutinile cotidiene, alegerile „personale”, proiectarea carierei (implicit și a viitorului), toate se reduc la tipare convenționale, adoptate mai mult sau mai puțin conștient de către cei care vin din urmă. Alexandru Gorghe convertește parte din aceste stereotipii de gândire într-un text dramatic cu care a câștigat concursul de dramaturgie New Drama, ediția 2018. Un text destul de ofertant, pretabil la diferite formule regizorale și care scoate în evidență profile de personaj destul de complexe, având în vedere vârsta autorului.

Deși cheia întregului spectacol este previzibilă încă de la prima scenă, cel puțin pentru mine, ceva te face să urmărești mai bine de o oră actorii care aduc în fața spectactorilor frustrări, prejudecăți, relații disfuncționale, toate redate cu ajutorul unor tehnici de joc aflate la limita dintre parodie și suprarealism. Șase actori vin să recompună un univers concentraționar – căci, nu-i așa, pentru orice adolescent mediul familial și/sau cel școlar devin prea strâmte și improprii pentru ce visuri au -, numai că … aici avem o mare problemă. De inadecvare scenografică! Nu cred că am văzut trei spectacole atât de prost gândite din punct de vedere scenografic prin raportare la sală – dimensiunile și forma acesteia fiind provocări peste care regizoare n-a reușit să treacă. Personajele sunt astfel construite, încât se cer văzute tot timpul; nu există nici măcar un singur moment în care să nu trebuiască să asociezi mimica facială cu atitudinea corporală cu replicile aruncate în eter, toate fiind în concordanță (sau nu) cu locul întâmplării ca atare; fie că vorbim de cabinetul psihologului, de un spațiu public (sala de tribunal) sau de un platou de televiziune – personajele se cer văzute.

Sala Studio a Teatrului Excelsior devine dintr-odată mult prea mică (aproape că poți să faci atac de claustrofobie dacă ești mai sensibil), spectactorii sunt lipiți de pereți și forțați să se foiască tot timpul spectacolului pe scaune ca să poată prinde în orizontul vizual cât mai mult din jocul actorilor. Intrările și ieșirile acestora din scenă se succed cu o dinamică adecvată la schimburile de replici, dar faptul că ei se folosesc de ambele extreme ale sălii fragmentează mult continuumul spectacolului; te duci cu privirea spre unul dintre actori care iese din scenă, iar când să faci conexiunea cu ceea ce se întîmplă în urma acestuia scenografia (orientată exclusiv pe lungimea spațiului de joc) te împiedică, ba chiar te obligă să-ți fragmentezi gândirea. Este aici una dintre incapacitățile tinerei generații, de a face relația dintre ce-a fost, ce este și ce va fi, ei gândind separat cele trei momente, nereușind să facă conexiunile cauzale; nu știu dacă regizoarea și-a dorit să reflecte intenționat acest aspect, mai mult ca sigur nu, cert este că spectactorul iese din sală cu frustrarea de a nu-și fi văzut actorii la față, ci doar posterioarele acestora (singurii oarecum avantajați sunt spectactorii plasați aproape de intrarea în sală).

Conflictul dintre construcțiile de personaj și scenografie se reflectă și în incapacitatea spectactorilor de a da atenție cu adevărat la text – se poate spune orice pe scenă, aproape că nu mai contează, din moment ce atenția îți este orientată exclusiv pe mișcarea actorilor. E interesant apelul la călătoriile cu avionul, tinerii fiind obișnuiți cu zborurile încă din primii ani de viață. Numai că ideea de călătorie putea fi aprofundată – până la urmă tot spectacolul în sine este o călătorie printre prejudecățile și stereotipurile unei societăți mai mult decât disfuncționale.

Șosetele roz nu se văd nici măcar în final, stați liniștiți, în shimb veți vedea … oi, ba chiar și un berbec! Recunosc că am înțeles abia după ieșirea din sală semnificația momentului: efectul bulgărelui de zăpadă – fobia față de persoanele gay face să vedem „semne” acolo unde nu există (nu toți cei care poartă șosete roz sunt automat gay). Momentul în sine, decupat din spectacol, este destul de bun, cei trei actori fiind cât se poate de prezenți. Dar… înălțimea lui Mircea-Alexandru Băluță combinată cu un costum care aduce a The Flintstones dă per ansamblu un ridicol care anulează mult din efectul momentului.

Mobilitatea decorului (elementele acestuia fiind mutate de actori – se asigură în felul acesta trecerea de la o scenă la altă fără apel la tehnicieni – ei ar mai fi lipsit!) asigură o dinamică corelată cu textul, actorii fac tot posibilul să concure la crearea unei atmosfere adecvate (tendința este să uiți că asiști la un spectacol de teatru), muzica (câte este) vine să ne confirme că da, asistăm la o montare dramatică a unui text cștigător al concursului New Drama. Fiindcă s-a optat pentru o astfel de scenografie, aș recomanda mutarea spectacolului pe scena mare a teatrului, cu spectactori în gradenă (pe scenă, nu în sală), astfel încât să se asigure fluența atât de necesară unui spectacol de teatru bun.