Regăsirea – reîntâlnirea Nicoletei Beraru cu cititorii români

Veronica și Liana, două destine, două femei, pe cât de diferite, pe atât de asemănătoare. Dacă spui și că sunt românce, le ancorezi și mai mult într-un mediu cultural căruia îi aparțin și de care nu se despart niciodată, chiar dacă drumurile vieții le duc departe, departe de locul nașterii. Vașca, satul copilăriei celor două, este epicentrul unei lumi întregi, lume în care cele două își caută locul. Anii de liceu și anii primelor iubiri sunt tumultuoși, plini de încercări și descoperiri pe alocuri dureroase. Ani în care căutarea pare să fie cuvântul de ordine, până la urmă nimic ieșit din comun. Cum altfel să fie adolescența, dacă nu o perioadă încărcată, agitată, o veșnică alternanță între tristeți apăsătoare și bucurii explozive?

<<În ziua aceea, în timp ce mamă-sa o trăncănea la cap că, dacă se bagă în troacă, o mănâncă porcii, că nu e bine și nu trebuie să-și treacă timpul cu toți neisprăviții, care își caută necontenit rostul în lume și se învârt în jurul cozii, nereușind să îl găsească, umflați de pretenții gratuite și de un bine căzut din cer, Veronica își văzu de ale ei și își făcu prima fiertură de busuioc. O mai auzi încă vreo câteva minute pe mamă-sa, dondănind despre gunoaie ce se hrănesc din voinicia altora precum căpușele, despre buboaie care se umflă din ură, pizmă, zavistii și orgoliu nemăsurat, în timp ce o fac pe mironosițele, despre cumetre care umblă în târg ca niște capre râioase cu coada ridicată, pe ele nu au răzbit să pună măcar o cărămidă la temelia propriilor vieți și că… „să mă asculți tu pe mine, fată dragă, astea nu ajung nici la valoarea unei bășini de-ale tale, că Dumnezeu le-a insuflat viață în carapacea telurică, voind să pună în lumină binele din lume, știind El cel mai bine că omul e capabil să aprecieze binele doar confruntându-l cu putregaiul. Iar viitorul tău…” Veronica se cufundă în somn cu busuioc cu tot și nu mai știu de nimeni și de nimic.>> (pp 134 – 135)

Nicoleta Beraru – ea însăși o româncă stabilită de ani de zile în Belgia, țară unde a reușit să-și construiască o carieră profesională solidă – reușește să mențină cititorul în poveste cu ajutorul unei limbi pe care o stăpânește la perfecție și de care pare iremediabil îndrăgostită, altfel cum să explici intervențiile de stil în locuri în care te aștepți cel mai puțin? Dincolo de atenția de fin cunoscător pentru construcția firului narativ în sine și a personajelor, se află pasiunea unui filolog aflat într-o căutare perpetuă de noi sensuri pentru cuvintele pe care, de altfel, mulți dintre noi, și uitasem că există. O scriitoare care nu se grăbește să scrie și care se simte foarte bine manevrând chingile unei proze scurte. Chiar dacă Regăsirea este un roman, găsim și aici câteva din trăsăturile autoarei de proză scurtă. Acțiunea nu trenează, centrul acesteia se mută la timp în altă parte a lumii și în altă etapă temporală a vieții celor două personaje principale. De asemenea, alternanța evocării cu relatarea la timpul prezent imprimă autenticitate subiectului, poveștii ca atare. O poveste comună, lipsită de doza de extraordinar, și totuși o poveste atipică care ar putea deveni oricând sursa multor emisiuni de can-can sau emisiuni de știri. Literatura română s-a îmbogățit în ultimii ani cu câteva volume de ficțiune care se pot încadra ușor la nonficțiune, cu subiecte inspirate din realitate sau chiar transpuneri în forme literare a unor întâmplări și destine impresionante. Doza de realism devine de multe ori supradoză, în multe cărți sacrificarea stilului de dragul subiectului dăunează cititorului, ceea ce nu e cazul cu cărțile Nicoletei Beraru. Spun cărți, pentru că am citit și Luluța și Petrișor. Povestea cuiburilor părăsite. În Regăsirea scriitoarea a păstra tema de fond – expații și relația acestora cu țara de origine – dar stilul literar este diferit. La Luluța și Petrișor folosirea regionalismelor pentru a crea practic un metalimbaj, astfel încât romanul să poată ajunge la cât mai mulți cititori. Cu Regăsirea scriitoarea se întoarce la construcția clasică de roman, cu acțiune de sine-stătătoare și cu voci distincte. Cele două voci își spun poveștile astfel încât ambele să ajungă în punctul comun în același timp, aici e măiestria scriitoarei. Nicio viață nu curge mai repede decât cealaltă, chiar dacă Veronica și Liana ajung să locuiască pe continente diferite. Nicio întâmplare din trecutul celor două nu devine lipsită de sens, nesemnificativă, undeva, într-un alt moment al poveștii se va reveni la acea întâmplare și la acei oameni cu care cele două s-au intersectat. Cu alte cuvinte, nu există rest în acest scenariu, ceea ce denotă respectul scriitoarei pentru cititor.

„Timpul croșetează diferit, reflectă Liana. Ce-i atrase acesteia atenția în mod deosebit fură mâinile Veronicăi – îngrijite, cu inele scumpe, dar uzate de trecerea vremii și de neliniști. Din tot corpul său de femeie trecută de cincizeci de ani, acestea erau cele mai fidele mărturii ale greutăților prin care trecea, ca și cum toate necazurile aleseseră să se concentreze în mâinile ei. Erau mâinile unei bătrâne, cu zbârcituri dese și mărunte. Mâinile Veronicăi, care ba rupeau colțurile șervețelului, ba mângâiau fața de masă, o fascinară.” (pp 156 – 157)

Două femei care și-au asumat plecarea din satul natal. Migrația este unul din subiectele importante pentru autoare, fie și pentru că ea însăși este o migrantă. Ce are în plus Regăsirea față de alte cărți care cu și despre migranți este întrebarea. O întrebare la care ea nu dă răspunsuri, ci lasă cititorii să-și construiască propriile răspunsuri. Întrebarea este dacă putem vorbi despre destine împlinite în cazul migranților, a celor care au ales să locuiască departe de locurile în care s-au născut. Reușesc să se simtă împlinite Veronica și Liana? Dar fericite? Cunosc ele fericirea, fie și una de moment? Cum e cu alegerile pe care le facem în viață? Ne sunt ele de folos întotdeauna? Avem vreodată înțelepciunea de a ne asculta instinctul? Suntem tributari matricei culturale sau reușim să ne adaptăm fără multe probleme la norme diferite? Dincolo de aceste interogații, rămâne povestea. O poveste simplă, necomplicată – Nicoleta Beraru nu iubește excesele de niciun fel – care este pusă în slujba personajelor. Cititorii se pot regăsi în poveștile de viață ale Veronicăi și Lianei, așa cum cele două se regăsesc după ani și ani. Fiecare vine în poveste cu griji, suferințe și spaime. O ultimă întrebare la care Nicoleta Beraru nu cere răspuns, ci doar ne îndeamnă să ne gândim: ce dăm celorlalți și ce așteptăm să primim de la cei cu care ne întâlnim de-a lungul vieții?

Regăsirea de Nicoleta Beraru