Refugiul timpului

„Toate poveștile întâmplate se aseamănă, fiecare poveste neîntâmplată e neîntâmplată în felul său.” (p. 53)

Sunt pagini în Refugiul timpului, cartea lui Gheorghi Gospodinov, care au frumusețea cinematografică a filmului Youth regizat de Paolo Sorrentino sau, dacă preferați, a romanului dickensian Marile speranțe – Miss Havisham și-a construit un refugiu al timpului, prinsă cum este în pânze de păianjen, imagine teribilă a slăbiciunii de a trăi în trecut. Nostalgia este o capcană.

În esență, ca în orice roman de idei, acțiunea și personajele rămân marginale.

Condamnat la uitare, Gaustin este agentul unei adevărate molime, asemănătoare cu aceea descrisă în Eseu despre orbirelui Jose Saramago. Foarte mulți oameni sunt bolnavi de uitare și au nevoie de terapie. De la o încăpere, se ajunge la o clinică a timpului, apoi la mai multe filiale, sucursale, hoteluri, consorții și, când nu mai sunt spații, se depășește orice delimitare. Pe străzi, lumea își poartă amintirile preferate cu sine, într-o devălmășie de epoci.

Pentru mine, acest roman începe cu imaginea unui palton agățat în cuier, într-o odaie mobilată ca pe vremuri. Identificarea datei de fabricație se poate face ușor. Produse în serie, toate lucrurile, de la obiecte de vestimentație la mobilier sunt, în general, la fel. Societatea însăși este uniformizată. Cu toate acestea, paltonul mamei este inconfundabil.

În manieră de eseu, cartea lui Gheorghi Gospodinov este construită în jurul unei singure idei, aceea de timp „refugiat”, ocrotit, pus sub o formă de protejare. Fiecare deceniu este așezat pe un rastel imaginar și reconstituit în detaliu, după principiile respectate într-un muzeu.

Tema călătoriei în timp devine pretext pentru documentarea perioadelor de criză din istorie. După preferință, oricine se poate opri la un moment sau la altul, de obicei la perioada când consideră că a fost fericit.

La ce-ar folosi un refugiu al timpului? O explicație a apariției de clinici în care timpul se conservă perfect este posibilitatea ca bolnavilor de Alzheimer să le fie ameliorată, dacă nu vindecată, afecțiunea.

Care sunt primejdiile unui asemenea proiect? Una dintre primejdii este ca oamenii să trăiască simultan în mai multe dimensiuni temporale, ceea ce, la nivel social, ar declanșa haosul.

Cazuri stranii sunt multe. Unul este al lui Mircea, un bărbat originar din Turnu Măgurele, care a uitat tot ce a trăit (anii socialismului, „halele reci sau ședințele interminabile, defilările” p. 52), dar își amintește lucrurile la care visase în vremea tinereții – de exemplu, își amintește totul despre America, unde nu putea călători în timpul dictaturii. Mircea este adus la clinică de fiul său:

„Tocmai ceea ce nu i se întâmplase, ceea ce el își crease rămânea mai mult în memoria sa decât ceea ce i se întâmplase. Cutreiera străzi pe care le știa doar din cărți sau filme, rămânea până târziu în cluburile din Greenwich Village ca să se relaxeze cu lux de amănunte cum a fost la concertul Simon & Garfunkel, din 1981, din Central Park, unde nu pășise niciodată, sau își amintea de femeile cu care și așa nu fusese.” (p. 53)

Gospodinov cultivă ironia. Nu-l poți bănui pe autor/narator de inocență. În privința delimitării dintre instanțele comunicării narative, numele Gospodinov apare în text, dovadă a autoreferențialității. Tonul general al scrierii este de mărturie a unui cataclism temporal, provocat de mișcarea unei pietricele declanșatoare a avalanșei:

„Apoi intră în rolul său preferat de profesor și masa se transformă în catedră.” (p. 182)

„Pe nesimțite, oamenii în port național au început să ia cu asalt orașele. Devenise jenant să porți blugi, geacă sau costum. Nimeni nu interzisese în mod oficial pantalonii sau îmbrăcămintea europeană. Dar dacă nu vrei ca oamenii să se uite la tine strâmb sau cu dispreț, dacă nu vrei să te expui la remarci, iar, mai târziu, posibil și la câțiva pumni cel mai bine e să-ți pui pe tine un ilic sau niște pantaloni tirolezi din piele, în funcție de locul în care te afli. Tirania subtilă a oricărei majorități.” (p. 136)

Plictiseala unui oraș ca Viena sau ca Zürich devine emblematică. Există orașe recomandate pentru plictiseală, așa cum există orașe în care oamenii se duc pentru a îmbătrâni după propriile principii:

„Câțiva ani mai devreme, mă voi afla într-un oraș în care nu a existat anul 1939. Un oraș în care se trăiește bine și în care se moare și mai bine. Un oraș liniștit ca un fel de cimitir. Nu te plictisești? mă întreabă cunoscuții la telefon. Plictiseala e emblema acestei localități. Aici s-au plictisit Canetti, Joyce, Dürrenmatt, Frisch, chiar și Thomas Mann. E oarecum jenant să îți măsori plictiseala ta cu a lor. Nu mă plictisesc, le răspund. Cine sunt eu ca să mă plictisesc? Cu toate că tare aș vrea să gust din luxul plictiselii.” (p. 30)

Cartea lui Gospodinov abundă în referințe, însă cititorul are, cum e de așteptat, propriile repere în privința fericirii. Eu mă gândesc la „Faust” și la tendința de a opri clipa în loc, pentru a putea trăi la infinit într-o dimensiune imuabilă. De altfel, sentimentul pe care-l caută protagoniștii micronaraținilor care alcătuiesc eseul lui Gospodinov exact acesta este – certitudinea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. În jurul ideii principale cresc ipotezele, scenariile, elementele utopiei (în cazul celor retrași în nostalgie și fericiți) și ale distopiei care stă la pândă. Refugiul timpului riscă să devină coșmar.

Câteva date despre autor găsim în prezentarea editurii:

Gheorghi Gospodinov (n. 1968) este cel mai tradus și apreciat scriitor bulgar al momentului. Romanul său de debut, Un roman natural, a fost tradus în peste 20 de limbi. A publicat poezie, proză, eseuri, piese de teatru și a realizat scenarii de film. Scrie în mod regulat articole pentru cotidianul bulgar Dnevnik și pentru Deutsche Welle. Din opera lui, în colecția Anansi a apărut romanul Fizica tristeții (2021). În prezent trăiește la Sofia.

Las mai jos alte fragmente:

„K. aruncă o privire spre porția mea și întrebă cu un ușor sarcasm: nu e prea mult socialism în farfuria ta?

Mai degrabă, e prea multă sare, răspund în timp ce gust din micul făcut ca pe vremuri din carne tocată mare, ici-colo cu câteva oscioare ce te pot costa o plombă. Sos de roșii, fasole boabe și cartofi prăjiți peste măsură – sfânta treime a garniturii.” (pp. 181-182)

„Când vorbim despre Alzheimer, amnezie, pierdere de memorie, ne scapă ceva foarte important. Cei care suferă de aceste boli nu doar uită ce a fost, dar sunt și incapabili să își facă planuri, chiar pentru viitorul apropiat. De fapt, primul lucru care se pierde este însăși noțiunea de viitor.” (p. 138)

„Virusul trecutului se răspândea cel mai repede prin urechi și ochi.” (p. 136)

„Dacă ura ar fi fost un produs intern brut, atunci nivelul de bunăstare în unele țări ar fi atins cote inimaginabile.” (p. 138)

„Era ocupația ideală pentru mine. La urma urmelor, asta am făcut dintotdeauna – să mă plimb prin pasajele trecutului. (Aș putea spune că, fără știrea lui Gaustin, l-am inventat pe el tocmai ca el să-mi inventeze așa o ocupație.) Aveam posibilitatea să călătoresc, să hoinăresc, să consemnez și cele mai mărunte chestii, ce-mi puteam dori mai mult? Să adun cartușele anului 1942 sau să văd ce a mai rămas din zdruncinatul an 1968 important pentru noi toți. Vremurile trecute sunt volatile, se evaporă repede, ca parfumul dintr-un flacon deschis, dar dacă ai nas mai poți să prinzi câte ceva din aroma lor. Ai un nas bun pentru trecut, mi-a zis odată Gaustin, un nas pentru alte vremuri, o să-mi trebuiască. Astfel, am devenit în mod oficial un fel de vânător de trecut.

După mai mulți ani am înțeles că trecutul se ascunde cu precădere în două locuri – în după-amiezi (în felul în care pică lumina după orele prânzului) și în mirosuri. Acolo îmi puneam capcanele.” (pp. 53-54)

„Nu e curios, mi-a spus cândva Gaustin, cum întotdeauna mor ceilalți, iar noi înșine – niciodată?” (p. 32)

„Niciun timp nu-ți aparține, niciun loc nu e al tău. Ceea ce tu cauți nu te caută pe tine, ceea ce visezi nu te visează. Știi că ceva a fost al tău într-un alt loc și în alt timp, de aceea nu încetezi să străbați camera și zile trecute. Dar dacă te afli la locul adevărat, timpul e altul. Dacă ești în timpul adevărat, locul e diferit.

Incurabil.

Gaustin, Diagnostice noi și viitoare” (p. 332)

„În străinătate oamenii îmbătrânesc mai frumos și mai încet, bătrânețea se arată mai milostivă acolo.” (p. 86)

„Aceasta a început să-l îngrijoreze mult pe tata, pentru că deja e luna mai 1968, în Praga vine primăvara și același vecin (un polițist sau un glumeț, nu am aflat niciodată ce era el, de fapt) a spus că vom fi obligați să ne ducem să-i eliberăm pe frații noștri cehi. De cine să-i eliberăm? întreabă tata naiv. Cum de cine, de ei înșiși, răspunde vecinul, iar tata se vede deja cu Varșava rechiziționată pe străzile Pragăi.” (p. 81)

Refugiul timpului de Gheorghi Gospodinov