Recomandări – un roman și o antologie de proză scrisă de femei (Editura Paralela 45)

Băieții n-au voie să plângă de Gelu Diaconu

În inconștiența acelei perioade – fiindcă aveam senzația că trupul mi-o ia înainte, cu voință proprie, ignorând comenzile cerebrale – mi se părea că nu mai pot scăpa din turbionul acela al vieții care trecea violent prin mine.

Schimbările erau prea rapide, corpul devenise o sursă insațiabilă de pofte și dorințe, cărora nu le puteam face față decât printr-un autoerotism vinovat și prin tot felul de excese. Voiam într-adevăr să ies din mine, să scap de viermele negru care-mi scurta nopțile și care mă făcea să trăiesc un perpetuu sentiment de culpabilitate.

Gelu Diaconu

Fragment

Poate că n-o să mă credeți, dar prima mea dragoste adevărată a fost profesoara de franceză dintr-a cincea, doamna Hălăgeanu Elena. Chiar și acum, după un secol de la întâmplările respective, mi se buburuzește pielea când mă gândesc la ea. Nu vă imaginați că aș fi avut, fie și într-un univers paralel, vreo șansă minusculă să-i mărturisesc ce simțeam. Privirile mele semnificative din timpul orelor nu însemnau nimic pentru ea. Nici faptul că eram cel mai bun la franceză nu însemna nimic. Învățam nebunește doar ca s-o impresionez. Toceam timpurile verbelor – și, Dumnezeule!, cât de mult mă enerva gramatica franceză – cu o sârguință răsplătită doar cu note de zece. Și știți ceva? Era singura profă din școală care spunea că la materia ei nu există nota zece. Vă dați seama ce însemna asta? Adică să-și calce pe inimă și să-mi pună note maxime la extemporale, la teză, când mă scotea la tablă sau când, toată clasa fiind în dificultate, îmi cerea mie să rezolv problema la care nu se pricepea nimeni. Și eu reușeam, iar ea îmi spunea de fiecare dată: „Très bien, Georges!“, cu accentul ăla grav pe care-l vedeam pe ecranul minții și care mă înnebunea de fiecare dată, fiindcă era un semn, o certitudine că își dădea seama că și eu știu că afurisitul de accent grav trebuia să fie acolo unde trebuia să fie, chiar dacă puțini pricepeau de ce. Dar eu știam și mai luam un zece și dragostea mea rămânea tot nemărturisită și trebuia să mă întorc în camera mea de biet tocilar și să mă uit la posterul cu Mireille Darc și să-mi imaginez că este profa de franceză Hălăgeanu Elena. Și apoi să iau manualul de franceză și dicționarul de franceză și să tocesc în continuare, sperând că voi crește incredibil de repede și voi deveni un bărbat adevărat. Unul care o s-o impresioneze și altfel decât obținând calificative maxime care, cum vă spuneam, nu însemnau absolut nimic. Și să-mi cadă în brațe, cucerită de siguranța mea de sine și de aerul meu de Roger Moore fatal, să-mi spună că sunt dragostea vieții ei, că nu înțelege cum de nu și-a dat seama de la început.

Adevărul este că totul se întâmpla doar în capul meu. Și cred că nu eram singurul. O clasă întreagă de treizeci de băieți aflați în pragul adolescenței descoperea că acele lucruri tabu în familie nu încetau să existe doar pentru simplul motiv că nu aveam pe nimeni care să ne explice de ce ne lua amețeala când vedeam o femeie frumoasă precum profa noastră de franceză. La fel cum descopeream și ce însemnau gesturile golanilor din școală care, unii de două ori repetenți, știau mult mai multe decât noi, tocilarii necopți, și desenau pe faianța de la toaletă tot felul de chestii pe care nu prea le pricepeam. Sau gesticulau cu înțeles, rânjind, sugerându-ne astfel că erau foarte abili la anumite lucruri despre care noi abia dacă aveam habar. Adică știam și noi cum veneau copiii pe lume, dar nu ne imaginam că am fi putut să facem noi înșine lucrurile alea despre care ni se spusese, până la saturație, că erau rușinoase.

Și tot profesoara de franceză Hălăgeanu Elena mi-a provocat și prima mare dezamăgire în dragoste, fiindcă în clasa a șaptea a plecat din școală și s-a făcut stewardesă. În locul ei probabil aș fi procedat la fel. Una era să predai franceza unor băieței excitați dintr-o școală de la periferia Bucureștiului și alta era să călătorești peste tot, să vezi lumea, să cunoști oameni, să vizitezi marile orașe care nouă, celorlalți, ne erau interzise.

De atunci nu mai știu nimic despre ea, prima mea așa-zisă dragoste. Și poate că nu este un neadevăr aici. Chiar am fost îndrăgostit, la modul ăla copilăresc platonic prin care toți trecem cândva, unii chiar în alte perioade ale vieții. Nu era nimic rău în asta. Rău era că alți băieți, mai experimentați, făceau tot felul de lucruri care mie mi se păreau cel puțin indecente. Știm bine că golani sunt peste tot în școli, însă la școala nr. 147 din fundul Ferentariului erau mai mulți decât în mod obișnuit. Cred că repetenți se găseau prin toate clasele, împrăștiați cu bună știință de direcțiune, ca să nu formeze găști și să îi „strice“ pe ceilalți. Dar asta nu însemna că nu se întâlneau în pauze sau după ore, pe terenul de handbal, unde încingeau câte o miuță, și unde niciunul dintre tocilari nu visa măcar că ar putea să dea cu piciorul în minge. Dar asta e altă poveste. Aveam câțiva și la noi în clasă.

Profa de franceză era cea mai elegantă din școală. Haine ca ale ei sigur nu se găseau în comerțul socialist. Pe vremea aia, la mijlocul anilor ’70, încă mai era moda minijupelor și a pantalonilor evazați. Profa de franceză nu purta niciodată pantaloni, însă avea cele mai mișto fuste mini. Când se întâmpla să se aplece ca să verifice vreo lucrare, întotdeauna se găsea câte unul să i se uite pe sub fustă. Totul se întâmpla în câteva secunde. Apoi, în pauză, mârla- nul povestea ce văzuse, cu lux de amănunte, de parcă avusese timp să se uite așa cel puțin un sfert de oră.

Pe lângă că era secretă, dragostea mea pentru profa de franceză era și pură. Așa vedeam eu lucrurile, în inefabila și inexplicabila mea inocență. Iar ele nu se opreau aici, fiindcă băieții deveneau ingenioși când venea vorba de invenții care să le alimenteze fanteziile. Își fixau o oglinjoară pe șiretul pantofilor și, când profa se oprea, tot așa, la vreun coleg ca să-i explice ceva – și aici erau complicități, fiindcă unii o chemau dinadins – își plasau piciorul în așa fel încât să-i vadă desuurile în oglinjoară.

Adevărul este că profa avea aerul că știe, dar se prefăcea că nu-i pasă. Își dădea seama ce influență exercita asupra celor treizeci de băieți, care nu doar că erau curioși să știe cât mai multe lucruri des- pre chestia aia, ci își împingeau curiozitatea către gesturi riscante, eroice în ochii celorlalți. Îți trebuia îndrăzneală și sânge rece ca să te uiți pe sub fusta profesoarelor. Asta pentru că nu doar profa de franceză era victimă, ci și altele. Doar că profa de franceză era cea mai tare. Era un trofeu.

Când ne dădea extemporal – și făcea destul de des asta – își lua scaunul de la catedră, îl punea în fața clasei, se așeza și, sub pretextul că ne supraveghea ca să nu copiem, stătea toată ora picior peste picior. Și, Doamne!, ce craci avea profa de franceză! Cum să nu te îndrăgostești de ea? Își mai și schimba din când în când poziția picioarelor, anticipând cumva scena cu Sharon Stone din Basic Instinct. Păi, noi am văzut asta de nu știu câte ori la ora de franceză, cu mult înainte să vedem filmul ăla care a alimentat visurile umede a milioane de adolescenți.

Îmi amintesc că vara purta niște cămășuțe albe foarte fine, un fel de mătase vaporoasă care lăsa să i se vadă aproape tot. Nu știu cum de i se permitea să vină așa la ore, mai ales în perioada aia, când profesorii și marea majoritate a profesoarelor purtau costume sobre, închise la culoare, cu mânecile lustruite, sau cu taioare de babe, cu linia inferioară a fustei mai jos de genunchi.

Profa de franceză era o excepție. Nu m-am uitat niciodată pe sub fusta ei, cum făceau ceilalți băieți, însă puteam să descriu în cele mai mici amănunte cum i se mulau sutienele pe moliciunea sânilor, cum se deosebeau între ele, cât lăsau să se vadă, cum purta cămășuțele cu doi nasturi deschiși la decolteu și așa mai departe. Linia aia fină dintre sâni îmi dădea amețeli calde și reci.

Într-o bună zi, însă, prima mea dragoste a dispărut. N-am apucat să-i mărturisesc nimic, bineînțeles, deși râvna mea la învățat ar fi trebuit, după mintea mea de atunci, să-i dea un semnal clar în sensul ăsta. Totuși, poate ceva tot a priceput din privirile langu- roase pe care i le trimiteam în timpul orelor. Era binevoitoare cu mine, chestie care mă făcea să fiu și mai îndrăgostit, dacă se poate așa ceva. Aveam senzația că mă aflu la un fel de maximum al dragostei, însă bariera asta se tot muta. Nu știu unde aș fi ajuns dacă mai rămânea mult în școala noastră de la marginea pământului.

Știu la ce vă gândiți și n-o să spun că noaptea, în pat, nu visam cu ochii deschiși la ea. Imaginația mea se cabra însă la momentul ăla. Mă întrebam ce-aș fi făcut, cum aș fi procedat dacă, prin cine știe ce minune, m-aș fi nimerit singur într-o cameră cu ea. Nu știam cum se face chestia aia, adică cum se ajunge acolo, chiar dacă văzusem și eu tot felul de poze porno sau chiar reviste aduse de golanii clasei, „ca să vedeți bă, și voi, cum se fute o femeie“.

Așa că a trebuit să mă consolez. Prima mea dragoste mi-a dat o lovitură de moarte. În locul ei, a venit un prof de treabă, păros și locvace. Nu mă întrebați ce-am simțit față de el. Nu vreți să știți.

Cartea poate fi cumpărată de aici.

***

Retroversiuni. Antologie de proză scrisă de femei – coordonatoare Cristina Ispas

Autoarele textelor sunt: Cristina Ispas, Ștefania Mihalache, Simona Sora, Elena Vlădăreanu, Emanuela Ignățoiu-Sora, Diana Geacar, Moni Stănilă, Ramona Gabăr, Diana Iepure, Ionelia Cristea, Monica Tonea, Paula Erizanu, Doina Ruști, Oana Cătălina Ninu, Simona Goșu, Ioana Bradea, Maria Manolescu, Ilinca Mănescu, Cristina Ispas, Suzănica Tănase, Ruxandra Burcescu

POV: o sumă de intimități care vibrează incandescent, o mână de voci puternice și extrem de diferite și o traiectorie emoțională fragilă pe care ele o recompun. Altfel spus, un #moodboard extrem de realist al scurtcircuitelor feminității de azi – rolul de mamă/mamă singură, relația mamă-fiu (și nu numai), dinamica disfuncțională de cuplu, echilibrul precar dintre personal și profesional, coeziuni emoționale feminine de tot soiul (sau lipsa lor), violența domestică &, în general, toată „moștenirea“ genetică și mecanismele sociale contemporane care ne modelează în fiecare zi.

Și nu doar atât: dincolo de un exercițiu al empatiei și o hartă a afectivității care lipsea din peisajul literar contemporan, Retroversiuni e și o invitație la un party electric și, în același timp, vulnerabil, a wild ride, oricum, care promite un carusel de emoții (tari!). Have fun & watch out!

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Cuvânt înainte

La începutul anului 2022, le adresam mai multor autoare invitația de a scrie o proză scurtă care să aibă în centru un personaj feminin. Mai precizam doar că mă interesa o proză socială, în care personajele respective să provină din medii dezavantajate sau să se confrunte cu situații complicate, să ilustreze o anumită problemă socială, sau, în orice caz, să nu beneficieze de chiar toate privilegiile posibile. După cum se vede, am formulat destul de vag cerințele, gândindu-mă că acest concept de proză socială vine astăzi la pachet și cu o serie de probleme, fiind mai greu de definit, după resuscitarea foarte recentă, dar și că ar putea genera discuții legate de apropriere, de exemplu, cel puțin în contextul unor anumite tipuri de abordări. Am și evitat, de altfel, să repet sintagma în discuțiile sau mail-urile ulterioare cu autoarele, bazându-mă, practic total, pe inteligența lor artistică.

Prin urmare, după aceste precizări inițiale, cel mai potrivit ar fi să spun că am lăsat lucrurile să curgă în voia lor, așteptând pur și simplu să văd ce surprize îmi vor pregăti autoarele. Niciuna dintre ele nu m-a dezamăgit, indiferent dacă a ales să respecte întru totul ideea originară, cum este cazul, de exemplu, al unor autoare precum Corina Sabău sau Ioana Bradea, în textele cărora este evidentă documenta- rea unui anumit mediu social și a unei anumite perioade, sau să se îndepărteze total de ea, cum este cazul Elenei Vlădăreanu, care ne propune singura privire masculină din toată antologia. Cu alte cuvinte, m-am bazat pe faptul că orice proiect bun presupune mai multe etape de schimbări și acomodări, considerând că o abordare relaxată va da mai multe roade decât una rigidă, în care aș fi ținut cu dinții de viziunea mea de la început. M-am bucurat mult, la final, să văd că am avut dreptate. Textele pe care le-am primit sunt nu doar foarte bune, dar și foarte diferite între ele, ca stil, gen literar, tematică, orizont de probleme propuse și varietate de sentimente explorate.

Un alt lucru foarte important pe care l-am avut în vedere a fost să aduc în pro- iect autoare din generații diferite, asumându-mi că un echilibru perfect din acest punct de vedere este destul de greu de obținut. Bineînțeles, trebuie să precizez aici, scopul meu nu a fost niciodată acela de a include în prezenta antologie absolut toate scriitoarele din literatura română pe care le consider valoroase în acest moment sau de a le include pe cele mai valoroase. Mai sunt, din fericire, multe alte autoare care scriu foarte bine și pe care îmi propun să le cooptez în proiecte viitoare, poate chiar într-un sequel al prezentei antologii. Deocamdată, am simțit nevoia să mizez în primul rând pe diversitate, de vârstă, de stiluri, de viziuni (pornind de la ceea ce au mai scris autoarele înainte). În același timp, am vrut să invit în acest proiect, din curiozitate și din dorința de a le stimula, și autoare care sunt cunoscute mai mult sau doar ca poete sau nu au foarte multă experiență în zona de proză. M-am bucurat să le pot prinde aici cu texte excelente.

Motivul principal pentru care mi-am dorit să includ numai scriitoare a fost pentru că m-a interesat să văd cum arată la final o lume construită doar din priviri feminine. Care sunt problemele principale ale acestei lumi, pe care le intuiam deja, și în ce mod le afectează ele pe protagoniste. Am avut în minte, cu alte cuvinte, conceptul de female gaze, propus de Laura Mulvey (1981), dar fără să le atenționez sau să le condiționez pe autoare să țină cont de acest concept sau să se poziționeze într-un anume fel în textele lor. Am considerat că propriile lor interese inerente, faptul că sunt ele însele ancorate în realitate și în prezent, dar și ideea că textele lor vor contribui la o antologie care include doar voci de scriitoare vor fi suficiente în acest sens. Din nou, nu m-am înșelat. Și, bineînțeles, un alt lucru pe care mi-am dorit să-l arăt prin această antologie este acela că avem din ce în ce mai multe prozatoare de valoare, multe dintre ele lansate în ultimii zece ani. Sper ca acest volum colectiv să le confere un strop de vizibilitate în plus, în special având în vedere faptul că el apare într-un an în care un proiect foarte important și necesar cum a fost (și să sperăm că va mai fi) Premiile Sofia Nădejde pentru literatura scrisă de femei ia o pauză. Dincolo de orice grupări și acțiuni feministe la care bănuiesc că multe dintre autoarele din Retroversiuni, de exemplu, nu ar adera, acest proiect, Premiile Sofia Nădejde pentru literatura scrisă de femei, a reușit să obțină adeziunea (mai înflăcărată sau mai ezitantă) a tuturor generațiilor de scriitoare, ceea ce a însemnat și înseamnă enorm pentru literatura română scrisă de femei, dar și pentru literatura română în general. În același timp, deși se văd foarte bine, acum, toate aceste câștiguri, cred că e nevoie în continuare de un efort comun pentru ca ele să rămână valabile pe termen lung.

În ceea ce privește titlul, Retroversiuni, cred că oricine cunoaște cuvântul sau îl va căuta în dicționar va înțelege la ce m-am gândit când l-am ales. Și anume, m-am gândit la faptul că orice text literar bun ar trebui, în opinia mea, să includă și această preocupare la bază de a deconstrui o lume/o poveste/un discurs/o idee pe care autorul o consideră ca fiind nepotrivită, greșită, lume/poveste/discurs/idee care au fost la rândul lor construite de către altcineva. Pentru că eu cred foarte mult că fiecare dintre noi poate schimba ceva în jur printr-o poveste, fie nouă sau veche, dar respusă, recontextualizată, reinterpretată, oricât de mică ni s-ar putea părea sau ar fi acea schimbare.

Cristina Ispas