Gâlceavă cu Zeiţa Înfrânării sau cu un fost iubit?

Poate titlul pe care l-am ales pentru recenzia de mai jos vă va nedumeri! Ce să caute Zeiţa Înfrânării când este vorba de Sfântul Augustin? Care sfânt se dezice de tot panteonul, nu-i aşa? Ba chiar şi de vechi iubiri prea pământeşti, cum este cazul eroinei romanului lui Jostein Gaarder, Floria Aemilia, părăsită de… viitorul sfânt romano-catolic, după ce au avut şi un copil împreună, copil din flori ori… de sub smochini!

Tehnic, scriitorul norvegian apelează la „trucul” literar al descoperirii unui manuscris: o scrisoare a Floriei către „Aurel Augustin”, la Buenos Aires, „în timp ce vizita târgul de carte, în primăvara anului 1995”…

Aproape că este în timp… real. Cartea apare în anul 1996 şi pentru cititorul român al „Lumii Sofiei” („Volumul se vrea o scurtă istorie a filosofiei, pe înțelesul elevilor de liceu; el se prezintă ca un dialog între Sofie, o elevă de liceu, și un profesor de filosofie. Ei discută câțiva dintre cei mai importanți filosofi, care dau și numele capitolelor cărții.”, aflăm pe Wikipedia; carte citită de subsemnatul pe vreme studenţiei) nu ar trebui să surprindă prea mult…

Desigur, nu mai este un dialog direct, ci unul indirect. Citind „Confesiunile”, fosta iubită a lui Augustin îi răspunde… aproape capitol cu capitol. Scrisoarea sa are zece părţi, care sunt încadrate de nişte explicaţii ale scriitorului, explicaţii care vizează mitologia manuscrisului. Este şi o mică răfuială şi cu… Vaticanul, livrescă:

„În toamna anului 1995 am dus manuscrisul la Biblioteca Vaticanului pentru o analiză mai minuţioasă. Dar nu am primit nici un ajutor. Dimpotrivă: Vaticanul a susţinut că nu a primit aşa ceva. Atitudine care nu mă surprinde, deşi nu pot accepta ideea că scrisoarea Floriei aparţine Bisericii Catolice.” (p.11) Sau, pe ultima pagină, 111 în ediţia în limba română:

«Pe mine mă interesează mai mult o altă întrebare: Cum a reacţionat Augustin la scrisoarea trimisă de iubita lui de odinioară? Ce-a făcut cu ea? A luat legătura cu Floria?

E puţin probabil să aflăm vreodată dacă Augustin a primit scrisoarea Floriei, deşi doar cu câţiva ani în urmă s-a găsit o scrisoare inedită a lui Augustin (Peter Brown, The Body and Society, Columbia Press, N.Y,. 1988, p.397).

Pe de altă parte, am fost incredibil de naiv că n-am cerut măcar o confirmare de primire de la Biblioteca Vaticanului!”»

Acum zeiţa Înfrânării n-ar fi… o muză a Bibliotecii Vaticanului, dar un simbol al dogmei romano-catolice poate! Glumesc, evident!

Mai corect ar fi spus simplu că este şi o gâlceavă cu Înfrânarea impusă de canoane, cu Divinitatea Înfrânării, dar şi cu dihotomia la fel de… obligatorie, începând cu consfinţirea despărţirii în trup şi suflet a fiinţei omului, dar mai ales este vorba de un conflict posibil cu oamenii Bisericii:

„Mă tem de ce le-ar putea face oamenii bisericii unor femei ca mine. Nu doar fiindcă suntem femei – aşa ne-a lăsat Dumnezeu. Dar fiindcă vă ispitim pe voi, bărbaţii – aşa v-a lăsat Dumnezeu. Tu crezi că Dumnezeu îi iubeşte pe eunuci şi pe castraţi mai mult decât pe bărbaţii care iubesc o femeie. Ai grijă cum lauzi creaţia Domnului, fiindcă Domnul nu l-a creat pe bărbat pentru ca acesta să se castreze.

Nu pot uita ce s-a întâmplat în Roma şi nici nu mă mai gândesc la mine. Fiindcă nu asupra mea ţi-ai dat frâu liber furiei în ziua aceea, ci asupra Evei, sfinţia ta, asupra femeii. Iar cel care nedreptăţeşte un singur om îi ameninţă pe mulţi alţii.

Mă trec fiorii, căci mă tem că va veni o zi în care femeile ca mine vor fi distruse de Biserica Universală. Şi de ce vor fi distruse, sfinţia ta? Fiindcă vă aduc mereu aminte că v-aţi negat sufletul şi darurile. Şi pentru cine? Pentru un Dumnezeu, cum spuneţi toţi, pentru cel care a creat un cer deasupra voastră şi un pământ unde îşi au sălaşul femeile care vă aduc pe lume.

Dacă există, Dumnezeu să vă ierte. Dar poate că, odată şi-odată, veţi fi judecaţi pentru toate bucuriile vieţii cărora le-aţi întors spatele. Renunţaţi la dragostea dintre bărbat şi femeie. Ceea ce poate fi iertat. Dar o faceţi în numele Domnului.

Viaţa este prea scurtă, iar noi ştim mult prea puţine lucruri. Dar dacă la porunca ta mi-ar fi fost aduse confesiunile tale aici, în Cartagina, ca să le citesc în voie, răspunsul este nu. U mă voi lăsa botezată, sfinţia ta. Nu de Dumnezeu mă tem. Simt că deja trăiesc în el, căci nu el este cel care m-a creat? Nici Nazarineanul nu mă împiedică să o fac, probabil că el chiar a fost omul lui Dumnezeu. Şi, în plus, n-a fost corect cu femeile? De teologi mă tem. Fie ca Dumnezeul Nazarineanului să te ierte pentru toată tandreţea şi dragostea pe care le-ai alungat.” (pp.107-109)

Perspectiva contemporană, feministă, poate chiar neo-protestantă, nu neapărat protestant d.p.d.v. religios, nu cred că a putut fi ocolită de scriitor. Nouă Dido sau nouă Hypatia din Alexandria, din unele perspective, Floria este… pur şi simplu un intelect seducător, iar intrarea scriitorului în… pielea, mintea, trupul şi sufletului femeii care chiar l-a iubit şi a reuşit să-şi păstreze iubirea trează este remarcabilă. Iar sarcasmul acesteia, deseori subtil sau muşcător, ne-o poate face deosebit de simpatică, numai să nu fi fost noi în persoana celui atacat! Departe de noi gândul de a ne compara cu un sfânt!

Jostein Gaarder deschide şi un subiect savurat de către mine, acela al posibilităţii prieteniei dintre un bărbat şi o femeie. Desigur, perspectiva este a Floriei, după dezamăgirea lăsată de către fostul amant:

„Încă de la început, viaţa noastră împreună s-a bazat din plin pe senzualitate – am preamărit-o, fără doar şi poate, pe Venus, uneori fiind amândoi de neoprit. Astăzi însă, când îţi citesc confesiunile, constat cu tristeţe că ceea ce numeşti senzual a fost singurul lucru care ne-a legat. Poate că eşti mult prea zelos în căinţa, în remuşcarea faţă de cum ţi-ai trăit prima parte a vieţii, înainte de a te dedica cu trup şi suflet Înfrânării. Dumnezeu este cauza sau încerci să-ţi exorcizezi propria-ţi îndoială şi remuşcare?

Poate că cel mai mult îţi este ruşine de prietenia noastră atât de profundă. Mulţi bărbaţi se ruşinează mai degrabă de preamărirea prieteniei cu o femeie decât de o relaţie carnală cu ea. Drept urmare, dau vina pe dragostea senzuală fiindcă nu sunt în stare să cultive şi prietenia sinceră cu o femeie. Din păcate, cu cât ştiu mai multă filozofie, cu atât sunt mai înverşunaţi, şi asta, în mare măsură, din cauza maniheiştilor şi a platonicienilor. (…) Aşadar, nu ascunzi cât de mult şi cât de amarnic o dispreţuieşti acum pe Venus. Ea, Aurel, care era puntea ferecată în aur dintre sufletele noastre singure şi temătoare. Şi asta nu e tot. Acum dispreţuieşti şi celelalte plăceri senzuale. Din ce în ce mai mult: dispreţuieşti simţurile! Ce mai, ai devenit un eunuc!” (pp. 38-40)

Fiind, totuşi, un roman semi-epistolar, firul epic este… pierdut deseori, celelalte personaje îşi intră mai greu în atribuţii (soacra Monica, adică, pardon, nu a devenit soacră!; copilul lor, Adeodatos, pierdut prea devreme), în esenţă rămânând o mică mare carte (şi) despre Adevăr, aşa cum sunt câteva remarcabile în istoria filosofiei, dar şi în istoria legăturilor primejdioase dintre literatură şi filozofie:

„Tu pari că laşi Adevărul să alerge ca un mânz neîmblânzit prin confesiunile tale. Lasă-l să alerge, Aurel, lasă-l să alerge până acasă, la mine. Aici îşi va găsi odihna, căci eu sunt singura care îl cunoaşte.” (p.44) Sau: „Din când în când e tentant să spui adevărul râzând.” (p.48) Dar, observă femeia indirect, uneori Adevărul este Uitare, ceea ce nu prea pare suporta!

Punctul pe i pare a fi pus pe la sfârşitul capitolului al treilea:

„Pe urmă ai plecat şi m-ai vândut ca să-ţi mântuieşti sufletul. Câtă infidelitate, Aurel, câtă vinovăţie! Nu, nu cred într-un Dumnezeu care cere sacrificii umane. Nu cred într-un Dumnezeu care distruge viaţa unei femei ca să mântuiască sufletul unui bărbat.” (p.45)

„Vita brevis” de Jostein Gaarder