Antonin Varenne a fost la București și timp de câteva zile a participat la diferite evenimente dedicate promovării romanului polițist și literaturii franceze, în genere. Am participat împreună la lansarea traducerii romanului său, „Calea răzbunării” (traducere apărută la Editura Crime Scene Press), terasa Librăriei Humanitas Kretzulescu fiind plină de cititori curioși să-l vadă în carne și oase. A doua zi ne-am întâlnit în holul hotelului unde era găzduit și am construit împreună un dialog plin de sens și de savoare. Nu pot să vă invit să-l citiți fără să-l pomenesc aici și pe Andrei Popov, cel fără de care interviul n-ar fi avut loc; îi mulțumesc și aici și acum.
De multe ori povestea de viață încurcă în conturarea vieții personajelor. Dar am impresia că în cazul lui Arthur Bowman lucrurile stau pe dos: fiecare cicatrice de pe corpul lui ascunde în spatele ei o întâmplare din viața personală a autorului, adică a dvs. Am sau nu dreptate?
Dacă eu sunt ascuns în spatele cicatricelor lui Bowman? Dacă eu însumi sunt deghizat în acest roman? Nu! Cu siguranță, nu. Nicio parte din mine nu e ascunsă în acest roman. Cel care este ascuns în acest roman este tatăl meu, nu eu.
Puteți fi catalogat lejer ca fiind un rebel. Nu știu și dacă fără cauză (apropo de „Rebel fără cauză” – filmul cu James Dean). Romanele polițiste se citesc încă din anii copilăriei, nu discut aici valențele formative ale unei astfel de cărți. Și, totuși, romanul tradus acum în limba română, nu e o carte pentru adolescenți. Așa ați gândit romanul din start, sau așa a fost să iasă?
Este un roman inițiatic, cred că se poate spune așa, apropos de vârsta personajelor, mai degrabă mature. Dimensiunea inițiatică este asigurată de faptul că romanul se adresează și tinerei generații, al cărei simbol poate fi considerat James Dean – un reprezentant al lumii „noi”. Chiar dacă A. Bowman reprezintă, prin excelență, vârsta maturității, lumea „veche”, el își acceptă în cele din urmă „cauza”, își caută drumul spre înțelepciune, mai degrabă decât spre „cauză”. Pe de altă parte, cred că Bowman este un om care acceptă „cauza”, pe care nu o comentează absolut deloc, destrămarea Imperiului Britanic; el este un militar, un bun executant al unei cauze economice, militare, dar, în cele din urmă, el se eliberează de toate formele pe care le îmbracă această „cauză” și înțelege că singura cauză pentru care trebuie să lupte este soția sa, Alexandra. Bowman este asaltat/preocupat de idei precum pacea, dragostea, dar alege să nu lupte pentru a susține astfel de idei. Mesajul romanului este pentru cei tineri, care trebuie încurajați să se angajeze, pentru că Bowman alege categoric dezangajarea, retragerea din lume, din viața politică și din cea publică.
Înainte de a trece la întrebarea următoare, vă rog să ne întoarcem un pic la cheia romanului: cicatricile care sunt, de fapt, ale tatălui dumneavoastră. Vă rog să ne detaliați un pic istoria acestuia.
Tatăl meu este mort de 8 ani; fost soldat în Algeria, provenit dintr-o familie de proletari italieni; reprezintă a doua generație din această familie, care a locuit într-o suburbie pariziană, membru activ al Partidului Comunist italian, și apoi al celui francez. În 1954, când Franța a declanșat războiul din Algeria, Partidul Comunist din Franța, subordonat direct Moscovei, avea o atitudine pacifistă, practic nu avea o poziție clară: nu era nici împotriva, dar nici pentru război. Dar la 18 ani se punea problema serviciului militar obligatoriu, dar tata avea o prietenă, ceea ce îl determină să caute soluții pentru a evita plecarea în Algeria. Tatăl prietenei sale era militar și datorită acestuia a reușit să evite plecarea în Algeria și s-a angajat în marină. Lucrurile s-au complicat pentru că, doi ani mai târziu, se vede nevoit să apeleze din nou la tatăl prietenei sale pentru a-i elibera un document care să ateste participarea la războiul din Algeria, însă acesta l-a refuzat categoric pentru că era membru activ al P.C. și urma linia impusă de partid. A urmat un conflict cu un ofițer al armatei franceze, ceea ce a determinat aducerea sa în fața Curții Marțiale: a fost judecat, arestat și condamnat ca dezertor. A fost trimis să-și ispășească pedeapsa în Algeria, unde a fost închis într-un centru de tortură, într-o închisoare de maximă siguranță. A stat în regim de izolare, timp de doi ani. Tata a revenit din Algeria plin de ură față de toate formele de guvernământ, armată, a devenit un libertin anarhist foarte violent și s-a apropriat încet, încet – în anii ’60, de extrema stângă înarmată, care a realizat acțiuni concrete în Italia, Germania, Franța. În faimosul an 1968, în contextul uriașului val de proteste, tata se afla, împreună cu prieten, algerian, printre manifestanți, când a zărit printre aceștia un polițist francez pe care l-a recunoscut imediat: era interpretul torționarului șef din Algeria. Cu un revolver în buzunar, tata l-a urmărit printre manifestanți pentru a-i trage un glonț în cap.
După ce am scris despre Algeria, figura veteranului, tortura, traumatismele războiului sunt trăsături ale multora dintre personajele mele, trăsături comune cu ale tatălui meu.
Personajul are „carne”, are calități și defecte de poate da și altora, dar mai are ceva: charismă, magnetism. Cât de greu v-a fost să-l țineți în mână (să nu puneți prea mult, dar nici să nu-i dați prea puțină consistență)?
Până în ce punct pot controla personajul, din ce punct îl las liber? Se poate reformula și așa întrebarea, nu? Sincer, eu cred că mă aflu în siajul personajelor mele; eu scriu liber, mă las „prins”/vrăjit de personajele mele anterioare, de romanul meu precedent. Cred că nu este o cochetărie de scriitor când spun asta, dar personajele mele evadează puțin câte puțin, ies din propria lor piele încet-încet, fără ca eu să pot prevedea/anticipa asta. În cazul lui Bowman, tocmai destinul său este bine trasat/creionat și tocmai de aceea îl definește cu adevărat. În cele din urmă parcurgem etape ale călătoriei sale, pe care eu, ca scriitor nu le-am putut prevedea, dar eu știu cu exactitate că nu este un vis, știu cum se va termina cu tânărul dezertor și cu Bowman, care promite să-l apere. Am parcurs toate etapele, în cele din urmă, dar a fost un personaj greu de controlat, pentru că există violența conflictului interior și eforturile complexe depuse pentru a-l controla; nu este un conflict complex, și nici un labirint psihologic complicat/dificil. În cele din urmă, caracterul lui Bowman se împlinește… Așa cum am zis și ieri [n.m.:la lansarea romanului], poate fi identificat drept un arhetip, unul care are un parcurs lin, fără să fi intervenit cineva abrupt, ca un buldozer. În cele din urmă, el încetează să mai ia decizii pentru că s-a dovedit că avea dreptate atunci când a ales lucrurile care să îl afecteze. Până la un punct, l-am lăsat să evolueze liber. E o chestiune de dozaj, însă un dozaj atent controlat cu privire la construcția personajului.
Vreau să fac o paranteză aici: este o paralelă cu personajele de teatru: când pui prea mult, riști să dai naștere unei caricaturi. Și în cazul lui Bowman e la fel.
Eu am fost surprins să văd că lumea îl percepe ca fiind un personaj complex, când, de fapt, este vorba doar de o scriitură foarte atentă. E adevărat că el a fost construit de-a lungul timpului, pas cu pas, am selectat parcimonios toate informațiile, reușind, sper, ca Bowman să nu fie o caricatură indigestă. Cartea este, în fapt, o poveste despre manipulare, în care Bowman – figura clasică a antieroului, devine, în cele din urmă, un erou.
Ați construit în detaliu o frescă a unui secol extrem de important din punctul de vedere al transformărilor sociale. Acestea se regăsesc in situ la nivelul personajului: trecerea de la citirea exclusivă a Bibliei la scrierea unui jurnal personal poate fi expresia acestor prefaceri sociale. Dvs. cât de greu v-ar fi fost să trăiți în mijlocul acelor evenimente?
Deci, cred că cele afirmate sunt false pentru că, mai degrabă, se poate vorbi de o reconstrucție foarte aproximativă a epocii, pentru simplu fapt că eu nu sunt istoric. Dar, scrierea cărții mi-a oferit plăcerea de a trăi epoca, ca scriitor. Odată cu creșterea lui Bowman am trăit și eu. Fără plăcerea de a scrie, doar ca istoric, nu știu dacă aș mai fi putut înțelege, vizita sau trăi în lumea lui Bowman. Deci, pur și simplu, mi-am oferit plăcerea de a trăi: la început totul era fantasmagoric, artificial, dar apoi, concret, lucrurile au evoluat, ca un văl care se ridică treptat de-a lungul anilor, odată cu evoluția lui Bowman. Practic nu contează cum se îmbracă oamenii, ci contextul, epoca; nu contează atât revoluția industrială, cât cea politică, care se poate declanșa în orice moment. Cred că, în așteptarea transformărilor politice, raportându-mă doar la mine, am trăit acele transformări extraordinare împreună cu Bowman: din punct de vedere tehnologic, el nu avea internet sau telefon mobil, așa cum are astăzi orice adolescent. Dar, în cele din urmă, astăzi trebuie să ne raportăm la tânăra generație și la transformările impuse de aceasta pentru a putea schimba lumea. Transformarea tânărului Bowman merge în paralel cu cea din plan politic – democrație – dictatură și invers; dar dacă evoluția politică e mai greu de înțeles, mai complicată, evoluția în plan material este cea care ajunge să îl definească pe Bowman. Nu și pe Alexandra! Ea trăiește visul revoluției intelectuale, ideologice. În cazul lui Bowman nu se poate vorbi decât de o transformare materială, este o chestiune de supraviețuire și nu de transformare.
De multe ori, citind cu nesaț pagină după pagină, m-am trezit rostind „omenesc/prea omenesc” – celebra formulă a lui Nietzsche. Și am impresia că mare parte din filosofia lui se ascunde bine de tot în spatele construcției romanului. Am sau nu dreptate?
Când eram student, mi-a plăcut mult Nietzsche. Da, am reținut principiile voinței de putere, care constituie esența geniului, dar și al monstruozității sistemului filosofic nietzschean. Dar Nietzsche însuși nu poate fi considerat supraom, ci mai degrabă un om maniac, ipohondru, suferind, paranoid, subjugat de studiile sale; el nu are mare lucru din supraomul pe care îl creionează în opera sa, dar Bowman poate fi considerat o versiune a acestuia.
Nietzsche a trăit în epoca lui Bowman…
Se poate zice și așa: născut în secolul al XIX – lea. Totul e posibil, din perspectiva psihiatrică. Bowman este o versiune uman-inumană, incorigibilă a acestuia, o prelungire a acestei monstruozități, iar prietenul său de suflet este cel care ajunge să caute asasinul. Da, se poate spune și așa: Bowman însuși este o ființă cu voință de putere, nu prea subtil. E oarecum similar cu ceea ce vedem în serialele americane, un caz care poate fi ușor generalizat: în magnat industrial care intră în politică, fără să știe că în lumea politică și financiară sunt doar sociopați capabili de orice. Este o imagine frustră, de primă mână a acestei lumi pline de sociopați, dar cu atât mai vie. Voința de putere îi definește pe aceștia și contribuie treptat, dar sigur, la nașterea unei monstruozități. Cubul uman, odată aruncat, avansează și ajunge să-și regleze această latură care tinde să domine ființa umană, căreia i se ordonă doar să fie, să execute. În prima fază conștiința lipsește, dar Bowman ajunge să și-o descopere și să și-și accepte treptat umanitatea. Astfel are loc ieșirea treptată din umbră, tușele de lumină ajungând să-i redefinească umanitatea și să-i limiteze latura „inumană”.
Nivelul de înțelegere a lumilor diferite de cea în care trăim crește odată cu lărgirea orizontului cunoașterii. Vă considerați o persoană empatică sau nu? Credeți că există o diferență între empatie și compasiune? Întreb pentru că, citind romanul, am trăit tot timpul cu senzația că Arthur Bowman urăște să fie compătimit.
Nu știu dacă să răspund pentru Bowman sau pentru mine… În orice caz, trebuie să facem o distincție între compasiune și empatie. Pentru mine, compasiunea este un termen quasi creștin, pe care îl percep în același fel ca în limba engleză – îmi aduce aminte de cartea Redemption Road. Redemption este foarte religios. Oricum, eu nu cred în transformarea religioasă pe care o presupune conotația acestui termen. În ceea ce-l privește pe Bowman, eu am eliminat compasiunea, pentru că el este unul dintre oamenii capabili să fie inumani, deci este incapabil de compasiune, cu atât mai mult de una universală. Dar, totuși, el dă dovadă de empatie față de semenii săi; empatia este ceva cu mult mai particular: unii oameni o posedă, alții nu. Compasiunea este un mod de a te întâlni cu semenii tăi, sau de a ierta, dar pe care Bowman nu o are; însă el este conștient că îi lipsește această trăsătură. Eu am moștenit un pic din pesimismul tatălui meu, ceea ce se observă în construcția personajului principal, o selectivitate foarte bine evidențiată. Pe de altă parte, cred că pe mine mă caracterizează empatia, ceea ce mă diferențiază atât față de Bowman, cât și față de tatăl meu.
S-au spus multe despre roman și se vor mai spune. Până la urmă, este genul de carte pretabil la foarte multe interpetări. Care cea mai puțin pe placul dvs interpretare? Dar cea mai aproape de ceea ce v-ați dorit de la cititorii dvs?
Hmmmm…. Nu știu. Da, se poate spune că romanul este pretabil interpretărilor, dar nu cred că sunt capcane pentru cititor, care poate trăi povestea așa cum am trăit-o eu când am scris-o. Unii spun că este o carte „sigură”, dar eu nu o văd așa. În orice caz, eu cred că nu este o carte „serioasă”: este un roman de aventuri scris pentru copii care nu mai sunt copii. În felul acesta ar trebui percepută acest roman „neserios”.
Rămân după citirea acestei cărți cu o sete nebună de a călători. La propiu și la figurat. Și cu o nevoie nesfârșită de a cunoaște oamenii. Credeți că oamenii se nasc ființe sociale, sau învață să fie, de-a lungul vieții? Bowman și alte personaje din carte nu prea par să știe ce e cu sociabilitarea.
Este paradoxal, pentru că eu cred că sociabilitatea nu este ceva dat, imediat, dovadă ceea ce se întâmplă în regnul animal (chiar dacă sunt exemple care contrazic – copilul izolat în sălbăticie, cimpanzeul, etc.). Sociabilitatea îl definește doar pe om. Angajamentele, responsabilitatea, presiunea, semnificațiile rigorilor sociale, toate sunt trăsături ale sociabilității – măsuri ale acesteia, de care vrem să ne eliberăm, unii mai mult, alții mai puțin. Ceea ce mă interesează cu adevărat este nu atât această sociabilitatea, cât oamenii care reușesc să se elibereze de propria lor condiție socială, de lumea în care s-au născut. Când călătoresc am posibilitatea să descopăr lumea în multiple forme, aspecte. Când sunt în locuri publice – de exemplu bistro-uri – îmi place să observ diferențele – uneori semnificative între diferitele societăți cu care am interacționat. Am remarcat societăți care funcționează după cu totul alte reguli decât cele ale noastre, ale europenilor, de exemplu societățile tribale pentru care visele fac parte din viața de zi cu zi, fără ca cel care visează să fie criticat. Am călătorit și în locuri în care oamenii au renunțat la bani în relațiile lor de zi cu zi. Bucureștiul îmi place mult, mă delectez privind oamenii, chiar dacă nu e prea prudent să privești. Dar nu mă pot abține! Nu știu dacă am răspuns la întrebare, concret, dar, de exemplu, am călătorit în SUA, împreună cu cei doi copii, într-un localitate izolată, cu doar opt locuitori, apoi în Canada, am locuit în Franța într-o zonă foarte izolată, unde timp de patru luni nu am văzut nicio altă figură umană, dar unde aveam un vehicul care ne permitea să urcăm la munte, după care am repetat experiența izolării într-o zonă montană timp de o săptămână.
Dvs. ce luați din romanul gata scris și duceți mai departe, în noul roman care stă să se scrie?
E o întrebare simpatică, care poate fi reformulată astfel: Ce privesc/văd și ce iau cu mine pentru a traversa Ecuatorul [n.m.: aluzie la continuarea romanului Calea Răzbunării]. Cartea mea este despre ce s-a întâmplat în SUA, după ce cei doi frați dezertează, despre cum evoluează sufletul celor care părăsesc Orange pentru a trece Ecuatorul… Asta este povestea. Ce iau cu mine? Dacă este să revenim la întrebare… personajul principal este un tânăr care se transformă treptat, evoluează. Bowman devine parte a noii lumi, își caută locul în aceasta; el pleacă în căutarea Ecuatorului, dincolo de care este o realitate cu totul diferită de a celorlalți, deci este un Ecuator utopic, fantasmagoric pentru fostul vânător de bizoni. Ecuatorul este precum piramidele al căror vârf se întrezărește în depărtare, o lume care are propria versiune a valorilor nietzscheene. Da, este o temă comună în cărțile mele: De fapt, cu fiecare carte scrisă avansez puțin câte puțin; avansez cu întrebarea „unde să mă opresc/până unde să merg?”. Tema se dezvoltă treptat, crește, dar, totodată, am impresia că revin de unde am plecat.
Sursa foto: Dan Atanasiu
Traducerea: Oana Rapotan
