Recviem pentru un vis

Am fost octombrel și priveam ca fermecată cum strălucea în soare steluța purpurie din care zâmbea un Lenin bucălat.

În clasa a patra am citit în grafie latină și îmi decupam un abecedar nou din Literatura și Arta.

Îl ascultam la un casetofon cu bobine pe Adrian Păunescu.

Am jinduit mereu la limba română vorbită de televizorul alb-negru.

Nu am iubit niciodată Chișinăul.

Când am venit prima oară la București, pentru facultate, am înțeles că limba îmi era cu handicap.

„Dacă-i adevărat că limba-i cea care ne exprimă, Neputinţă fie numele omului…” – Emilian Galaicu-Păun.

Am fost doi ani de neputință.

Într-un fel, Grădina de sticlă este romanul generației mele.

…

„Să te ia cineva acasă, să împartă cu tine tot ce are.

Fără un gând ascuns?

Să primești fără să ceri. Să cheltui ce n-ai cumpărat.

Și dacă este – gândul ascuns – dacă a fost mereu? Cât de ascuns trebuie să fie un gând ca să învingă frumosul din jur?” (Tatiana Țâbuleac)

…

Mereu mi-au plăcut cuvintele Tatianei, le culegeam din blog, din Vara în care mama a avut ochii verzi și le sorbeam așa cum sorbea Lastocica cuvintele lui Stănescu. Cuvintele ei curg și se adună ca râurile în mare, destinele ei sunt ca buclele Moirei, iar emoția care ți-o lasă – ca norii din La tempesta lui Giorgione. Nu poți rămâne întreagă după ce-o citești pe Tatiana Țîbuleac. Cărțile ei nu sunt o sărbătoare. Vara în care mama a avut ochii verzi e tumult și furie, Grădina de sticlă e mai degrabă revoltă și moderație, nu se cade în resentiment.

Naratoarea scrie nu pentru a se confesa, ci pentru a (se) înțelege. Încercarea de a înțelege – mica noastră ghilotină interioară. De ce oamenii fac copii, de ce îi înfiază? Probabil pentru validarea propriei existențe. Dorința validării nu vine singură, ci însoțită de așteptări.

Tamara Pavlovna e sticlăreasă într-un Chișinău al anilor ’80. Adună bani din nimic și mizerie. Tamara Pavlovna are un vis. Cumpără un copil de la orfelinat. O fetiță de 7 ani, pe care o alege pentru răbdare. Copilul urma să învețe bine, să devină om, să-i moștenească averea și să-i arate recunoștință. Tamara Pavlovna trăiește cu ideea că va veni timpul când se va bucura de banii adunați. Recviem pentru un vis. Grădina de sticlă nu e povestea Tamarei Pavlovna, poate doar intrinsec. Grădina de sticlă e povestea celei care trebuia să corespundă marilor speranțe.

…

„Într-o lună, mirosul de orfan iese din piele și poți deveni ce vrei tu.”

…

Fetiței i se spune „Rândunica”, Lastocica. Lastocica îndurase prea multe pentru un copil de 7 ani. Dovada – un umăr supurând. În casa Tamarei Pavlovna acceptarea purta chipul limbei ruse.

„În altă zi, светофор, a spus. Svefator am repetat eu grăbită, luată cu totul pe nepregătite, însă vraja s-a destrămat. Clopoțeii au început să muțească, unul după altul, până când s-au prefăcut în ținte. Simțeam cu ceafa, ca atunci când Rodion Eduardovici se auzea noaptea pe coridoare, că va urma ceva rău. Tamara Pavlovna m-a privit cu ciudă, ca un om care aflase prea târziu un lucru care nu-i plăcea. Ochii i s-au subțiat, gura i s-a împuținat, și așa, strânsă toată, părea o cameră în care s-a stins lumina. Greșisem, știam că greșisem. Era însă prea lung acel cuvânt. Frumos, dar lung. Un trădător. (…)

Tamara Pavlovna a scuipat în zăpadă și s-a pornit spre casă. În urma ei, săptămâna a început să se împăturească cu tot ce-mi promisese. Pe lângă mine, ca niște sicrie minuscule, au trecut ultimele cuvinte ale directoarei, pâinea cu unt mâncată dimineață, mantaua desfăcută a lui Serghei. Nu aveam ce pierde. Am alergat după ea, am prins-o de mână și i-am aruncat în față. Svetofor, svetofor, svetofor, svetofor. De patru ori, ca la oraș. Учи русский, без него никуда, mi-a spus. Și așa a rămas.”

Limba rusă ca garanție a unui loc printre oameni, ca element de apartenență și statut, tragedia unui popor la scară mică. Condiția de orfan nu (le) permite prea multe alegeri. Singularizarea în cazul ei se poate face doar prin limbă, astfel limbajul devine un exercițiu de declinare a identității.

„La București ninge într-una, iar în capul meu limbile se încurcă și îmi amorțesc creierul. În ce limbă să vă caut? În ce limbă să vă iert?”

În Vara în care mama avut ochii verzi, mama și fiul trăiesc într-un cocon, în Grădina de sticlă se trăiește în istorie. Explozia de la Cernobîl, Perestroika, Independența, Leonida Lari, grafia latină, devalorizarea, ura etnică, războiul din Transnistria. Doar cei care se folosesc de ura etnică mai pot face carieră la Chișinău, toate celelalte – aproape uitate. Sartre spunea că suntem în Istorie „până la ultimul fir de păr”. Privită de aproape, Istoria este doar o întâmplare ieșită din tiparul cotidian, dar cui îi trebuie istorie atunci când drama personală e mai aproape:

„Pe mine mă durea în cot de Transnistria și de morții altora. De împușcăturile lor, de eroi, de trădători. Eu eram mortul meu. În mine se purta războiul cel mai crunt”.

Deși se simte subtilitatea unui simbolism politic, prin fraze lăsate deschise, nu aș vrea să mă agăț de ele, dar recunosc o complexitate conceptuală care face imposibilă compararea cu scriitura anterioară a autoarei. Tatiana Țâbuleac reușește să surprindă realul în toată diversitatea lui, experiențele infantile și turbulența unei vremi. Este cu adevărat o „povestașă paradoxală”. Poveștile ei nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate, pentru că

„O poveste – chiar și cea mai scurtă, chiar și cea mai tristă – are mereu grijă să facă dreptate.”

Destinul nu alege dintre multe scenarii. Fata care aduna sticle naște o fată cu oase de sticlă, este botezată Tamara, o ciclicitate absurdă, ironică, nedreaptă.

Grădina de sticlă rămâne, după mine, un roman intim despre trauma copilăriei, criza identitară, maturizare și relații interumane privite prin ochii unui copil, relatate cu sensibilitatea, fragilitatea, duritatea și cruzimea specifică vârstei. O analiză retrospectivă a unor evenimente. Nu grăbiți destăinuirea rândunicii, citiți-o atent și pe îndelete, despletiți-i gândurile spontane, intercalate între trecut si prezent.

„Viața în întregimea ei era făcută dintr-o nefericire împotriva căreia nu poți face nimic și pe care nu poți decât să o înduri” zicea Camus.

Tatianei Țîbuleac îi reușesc aceste nefericiri. Se pare că titlul inițial al manuscrisului era Cioburi, care recunosc că îmi place la fel de mult. Cioburi de text, cioburi de viață, fragmente de amintiri scrise frumos și sacadat, într-un stil aparte, personalizat. Ar fi interesant de aflat: dacă am putea sparge durerea în cioburi, am trăi-o mai ușor?

„Grădina de sticlă” de Tatiana Țîbuleac