„Îmi cer iertare, îmi cer iertare”, îi spune Maurice femeii elegante şi isterice din faţa lui. „Ai făcut ceva?” se aude în sală o voce de copil, foarte cristalină, dar puternică. O voce realmente scosă la iveală de curiozitate şi de îngrijorare. Ne facem toţi, actori şi spectatori, că n-am auzit. În fond, întrebarea, deşi nerostită, era şi în mintea noastră. De ce îşi cere iertare soţul? Pentru infidelitate?!… Nu, pentru că, deşi intrase în camera destul de bine luminată, nu-şi observase soţia: „Nu mai ştii să te uiţi la mine!”, cade, ca o ghilotină, reproşul. Un chestionar rapid, tip Vanity Fair, validează sentinţa: cei doi nu se iubesc, ci se urăsc. Soţul nu (mai)  ştie că părul soţiei este gri, nu castaniu, iar ochii îi sunt, cum îi reaminteşte ea apăsat, tulburi, nu căprui.

Dincolo de comedie, avem acces la drama unui cuplu care experimentează ura ca pe o formă perfidă de iubire. Margaret vrea să divorţeze, imediat. Asta declară, ritos, pe un ton insuportabil, cu toate că, de fapt, vrea doar să-şi pedepsească soţul. Ea se iluzionează cu gândul că este, în viaţa lui  insignifiantă, de neînlocuit: „O să vezi cum e o viaţă fără mine!”. Prin urmare, Margaret intră puternic în rolul de soţie frustrată, care pune întreaga ei nefericire conjugală în contul soţului. Recunoaşte că nu l-a iubit neapărat, dar tot din vina lui s-a întâmplat aşa: el n-a vrut să se schimbe!

 

În plină criză conjugală, când soţia (Medeea Marinescu) îi reproşează soţului (Marius Manole) că şi-a pierdut 20 de ani lângă el, se aude, în sală, un telefon. Pe scenă, actorii îngheaţă, prinşi cum sunt în transa în care-i poartă rolul. În primele rânduri, printre spectatori, îngheţ şi eu. Nu mă uit în sală, nu mă pot concentra nici la scenă. În fine, după ce a sunat de cinci ori, telefonul s-a oprit. În tot acest timp, pentru mine s-a oprit şi piesa. Pentru actori, nu. Înţeleg că ei ştiu să meargă mai departe şi mi se pare că, în jurul lor, s-ar putea prăbuşi ziduri, şi ei tot acolo ar fi, în rolurile pe care şi le-au asumat integral. Ştiu să se concentreze.

Profunzimea piesei regizate inspirat de Vlad Zamfirescu vine din complexitatea problemelor pe care le are un cuplu aflat la vârsta critică: stima de sine redusă, asumarea eşecului în plan personal şi profesional, confruntarea cu false opţiuni de viaţă, conflictul dintre generaţii.

Decorul se decupează interesant, în funcţie de plasarea luminilor, în spaţii previzibile. În apartamentul confortabil al celor doi soţi, preocuparea pentru estetic ţine loc de fericire: totul este aşezat, cu bun-gust, la locul lui. „Bomba” în care se întâlneşte Maurice cu amanta (Mirela Oprişor) este meschină, cum sunt astfel de locuri, care ascund latura imundă a vieţii sentimentale. Apartamentul de burlac al lui Vince (Vlad Zamfirescu) are pereţii plini de afişele unor spectacole de succes, semn al autoiluzionării. Vince este actorul care a visat la glorie, nu la o partitură de cabotin. Adevărul este că Vince, ajuns la 40 de ani,  n-a devenit un actor de Oscar, iar  timpul a trecut fără ca el să capete o stea pe Walk of Fame. O să capete, în schimb,  un copil, de la iubita lui, cu 20 de ani mai tânără.

Vince se teme „să nu se audă” că Adele este însărcinată cu el – ca profesor, ar fi scandalos. Replica următoare este minunată: „Copiii se aud, Vince!” Şi chiar se aud, căci, din sală, când Adele mărturiseşte că este însărcinată, vocea de copil, aceeaşi pe care o mai auziserăm în timpul spectacolului (nu prea des, e drept), izbucneşte într-o singură  interjecţie prelungită, ca un suspin, exprimând surpriza neplăcută, cu multe „a”-uri şi un „v” pierdut: „Vaaaai!” Şi spectacolul s-a mutat, firesc, în sală. Am râs cu lacrimi şi, în pofida concentrării lor şi a faptului că nu s-au trădat deloc, cred că şi actorii au râs: pe dinăuntru! N-am îndoieli.

Marius Manole trece, cu fler, în umbră, îmbrăcând, într-un joc actoricesc fin, haina unui bărbat umilit şi ironizat, când de nevastă, când de amantă. Doar legătura cu Adele, fata lui, a rămas, în timp, frumoasă. În rolul tinerei emancipate, Diana Roman îşi interpretează foarte bine personajul. Adele priveşte înapoi cu destulă mânie, reproşându-le părinţilor că au făcut-o pretextul vieţii lor nereuşite – „dacă nu era Adele”, „pentru Adele”, „din cauza ta”, „pentru tine” etc.

Medeea Marinescu, într-o excelentă partitură actoricească, devine, pe scenă, femeia „castratoare” – le ştie pe toate, are doar certitudini, ia decizii în numele soţului, fiica este, pentru ea, fetiţa eternă, care trebuie dusă de mână, fiindcă „nu ştie” ce e viaţa. Personajul propune o mamă hiperprotectivă, în alt registru, la fel de autentic, mai puţin dramatic, dar asemănător oarecum, în absurdul său, cu cel al Luminiţei Gheorghiu din filmul lui Netzer, Poziţia copilului.

All Inclusive este conceptul la care se raportează cu subtilitate, ca regizor şi ca actor, Vlad Zamfirescu. Fericirea este o problemă de opţiune personală. N-ai voie să învinuieşti pe nimeni de nefericirea ta. Mai ales, n-ai voie să le creezi (conştient sau nu) copiilor tăi impresia că din pricina lor n-ai putut tu să fii fericit. Dar viaţa îţi oferă tot felul de experienţe neobişnuite, care te ajută să-ţi dai seama, cu adevărat, ce-ţi doreşti. Nimic nu-i perfect, dar are şi imperfecţiunea farmecul ei irezistibil. Copiii sunt irezistibili, şi copiii se aud, nu-i aşa?!

Spectacol prezentat în cadrul Secțiunii Oficiale a Festivalului Buzău Iubeşte Teatrul (19-26 mai 2018).

All inclusive de Alexandru Popa

Producție: Teatrul Catharsis București

Regia: VladZamfirescu

Scenografia: Mădălina Marinescu

Distribuția:

Maurice – Marius Manole

Monique – MirelaOprisor

Vince – VladZamfirescu

Adele – Diana Roman

Share.

About Author

Avatar photo

Sunt câte puţin din fiecare carte care mi-a plăcut. Raftul meu de cărţi se schimbă continuu: azi citesc şi citez din Orhan Pamuk, mâine caut ceva din Jeni Acterian. Caut cărţi pentru mine şi pentru alţii. Îmi place să spun că sunt un simplu profesor, într-un oraş de provincie, tocmai pentru că, în sinea mea, ştiu că a fi profesor nu e niciodată atât de simplu. Trebuie să ai mereu cu tine câteva cărţi bune: să ştii, în orice moment, ce carte ar putea face dintr-un adolescent un bun cititor.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura