Nimic despre femeia păianjen? Ori sărutul ei…

Dacă s-ar putea vorbi despre un nou bacovianism, despre un super-bacovianism, dar nu în sensul de ideologie lirică superioară precedentului, ci de asumare, „digerare” şi reinterpretare a ceea ce numim de obicei bacovianism, dar un bacovianism care să fie universal (valabil), altoit poate chiar cu un cioranism deloc strident şi alintat, cum mai era uneori Cioran, poate cu Stela Iorga ar trebui să se înceapă.

Nu că ar fi dumneaei, Stela Iorga, o… Sfântă Fecioară de Fier, născătoare de nouă poezie anti-mântuitoare, dacă tot vorbim de jupuit îngerii (poate numai cei decăzuţi), o nouă Margaret Thatcher a regatului interior, detronând-o pe Elizabeth a infinita, tot Regină interioară, printr-o spectaculoasă lovitură de palat liric!

Este o altfel de Urzeală a tronurilor, a tronurilor îngerilor şi supraîngerilor personali, atât cât pot fi aceştia simţiţi! Ană a niciunui Manole, poate cânta cu vocea lui Johnny Cash un blues precum acesta:

„zidită în tăceri de gheaţă/ steaua mea mai pâlpâie stins/ în fiecare vară mă aprind şi mă sting/ de speranţe şi de teamă/ veşnic întors cu faţa către altă lume/ şi către altă soartă decât a mea/ ca pe zimţii unui fierăstrău îmi stă inima/ şi în ei în bucăţi se rupe/ eu călăul ei / iar tu cel mai iubit om din această lume/ fără niciun dumnezeu şi cu atâta diavolească ură.”

Şi dacă tot aminteam de Bacovia, iată un poem exemplar, „ţipătul”, cu tot Munchul din el:

„în faţa toamnei/ sunt dezarmată/ mâinile îmi cad în lături/ ca două crengi uscate/ este anotimpul uitării şi al iubirii/ nimic nu se conjugă la timpul prezent/ ci numai la timpul uitării/ altui sine/ înspre alt sine/ cu mult mai generos şi mai deschis/ dar nu/ nu aici ci într-o altă lume/ unde nefericirea are culoare/ alb imaculat/ ca ţipătul din icoană.”

O „epistolă” aduce unele lămuriri, pentru a nu se crede că se cade într-o erezie totală:

„l-am împăturit pe dumnezeu în patru/ cu tot cu răsuflarea-i mirosind a smirnă/ şi l-am pus într-un plic/ pe care am scris cu dragoste multă/ de la stela/ dragostea mea până la moarte.”

Evident, Stela Iorga nu este şi nici nu se vrea, probabil, o Jeanne d’Arc post-post-modernistă! Este o căutătoare, şi de alt sine, altă moarte, altă veşnicie, se strecoară printre blesteme, vrăji, păsări, cuiburi, certitudini, întrebări fără răspuns, mutaţii, între lumi mari şi mici caută, totuşi, limba mântuitoare, a îngerilor sau nu, din care traduce un poem intitulat chiar „limba îngerească”:

„nimeni nu te aude deși te zbați într-un fir de ață/ fină de tot așa atârni de ceruri și de cetele îngerești/ zilnic mergi la școala de îngerească și înveți limba lor/ pe pământ nimeni nu te mai bagă în seamă/ cum stai izolat în colțul tău/ mic păianjen cu cruce pe spate/ lumea râde lumea plânge/ rămâne doar mâna milostivă a Domnului care te ridică din colțul tău/ și te aruncă în lume.”

Într-un fel, Stela Iorga confirmă că este o kafkiană heideggeriană, cu aruncatul în lume, frivolă atât cât poate, mai degrabă, complementară bacovienei, gândacul este mai degrabă un păianjen, desigur nu este sigur că poeta are momente când chiar intră în pielea, pardon, chitina unui păianjen cu cruce, cert este că e o pătimaşă a literaturii, care poate greşi, dar care poate vedea cu ochi străini:

„ochiul ei plutea în apa vieții/ singur/ afară din orbită plutea și era fix/ de parcă ședea în formol/ mărețul ochi interior/ șters de apele nimicului/ singurul din înalturi care știe/ de ce patimă cădem uciși.”

Poate fi ochiul/ochii Poeziei, Sălbăticiunea zeiţă fără a fi zeiţă, care se poate întrupa în Stela Iorga, o păpuşă matrioşcă sui generis care poate învăţa zboruri:

„cerul oglindit în pupila unei păsări –/ acolo sunt eu/ păianjen mic/ mic de tot/ țesându-mi pânza/ în chiar ochii păsării aceleia/ care mă iubește pe mine / mi-e bine/ afară e soare/ și paianjenul de zi zboară puțin și el.”

Cu siguranţă este vorba de o pasăre înrudită cu vulturul lui Prometeu, adică al lui Zeus, care, iată, prin limbaj, este al amândurora, dar posibil şi al mereu unui al treilea, după cum am învăţat şi de la un Leonard Matei:

„poate mă voi transforma din om în altă pasăre/ și voi zbura credincioasă spre caldul sud din inima unui om.”

Omul, fiinţa pasăre, fiinţa păianjen, fiinţa leoaică, fiinţa care poate fi semi-zeu, deoarece, cu siguranţă, Stela Iorga, atentă la orice detaliu, este foarte sigur că nu a greşit când a spus că „mă voi transforma din om în altă pasăre”, poate  şi într-un şerpar atent la puii de viperă:

„mintea îmi clocește pui de viperă/ nu știu care mă va mușca primul de Duh/ mi-e teamă de întunericul care se lasă peste noaptea din mine/ și mi-am uitat drumul zilnic către lumină.”

Chinuită, mai mult sau mai puţin de tenebre, fiinţa umană simte că totul poate fi extrem de mic, de insignifiant:

„ești închis în chitina ta/ lumea e mică tare/ iar într-o bună zi și carapacea îți atârnă/ de pe tine/ tu care pedalezi pe o bicicletă fixă/ totul arată așa cam ca o încropeală de viață/ te urci zi de zi pe bicicletă/ și nu ajungi niciunde/ asta e totul/ o viață măruntă/ în spatele unui nume scurt și el.”

Poemul se intitulează, poate ciudat, „Bicicleta”, dar, sisific, omul-poet tot dă la pedale la o astfel de bicicletă… medicinală, înţepenită în proiectele altora, murmurând:

„nu mai știu cine sunt/ în atâta lume deșartă/ nu mai știu de ce mai sunt/ în atâta lume gonind către moarte/ nu mai știu nimic în final/ doar că mă apropii pas cu pas și eu de o altfel de moarte /cu mult mai măreață/ zilnică/ în care doar sufletul mai palpită/ la umbra unui mare Cuvânt spus din milă către umbra din tine.”

Şi prin acest volum Stela Iorga dovedeşte că este un metafizician mistic al anti-misticismului, inchizitor al propriului destin, un sceptic care vrea să creadă, măcar în Frumuseţe, în rămăşiţele ei:

„din noaptea în care mă furișez/ îmi aduc aminte câte un cuvânt foarte frumos/ pe care nu l-am mai folosit demult/ care vine dintr-o altfel de viață/ tot a mea/ și la care nu mai pot să ajung/ cuvântul acela este ca un pahar cu otravă tare/ pe care trebuie să îl beau/ fără să crâcnesc/ este prețul unei mici nemuriri/ a unui alt fel de joacă/ mult mai măreață/ în care cineva te scrie pe pământ.”

Scrisă pe pământ sau în stele, Stela Iorga ar putea fi considerată o Socrate a poeziei de pe la noi, dacă ar crede şi în filozofie la fel de mult ca în poezie (ceea ce este posibil) şi dacă nu ar fi cunoscut… Omul şi Treimea:

„ca într-un insectar în care Cuvântul te înțeapă zilnic în Duh/ și Duhul scrie cu tine pe pământ.”

Repetându-se uneori în saltul în cupa de cucută a existenţei, orbind de-a poezia Oedipului feminin, Stela Iorga nu vinde gogoşi, doar spune poveşti lirice cu a fost odată, cu au trăit fericiţi, dar şi nefericiţi până când s-a putut, lăsând loc măcar de noapte bună:

„peste umbra pe care o lăsa/ iubirea în lume/ s-a așternut astăzi o altă umbră/ un fel de umbră/ cu mult mai mare/ și mai hidoasă decât negrul de antracit/ al umbrei păianjenului cu cruce în lume/ s-a așternut o beznă deplină peste toate iubirile din lume/ nimeni nu le mai dorește nimeni nu mai scrie despre ele/ s-a lăsat întunericul/ şi alt nimic nu mai este/ aceasta a fost povestea mea scurtă/ de noapte bună.”

Despre timburtonismul scriitoarei am mai scris, băiatul stridie ar putea fi prieten cu păianjenul acesta cu totul şi cu totul fabulos al gălăţencei:

„nu îmi ajunge lumea asta mică/ a spus păianjenul/ și și-a ieşit din sine/ lăsând în urmă-i o piele delicată/ și parfumată cu parfum fin franţuzesc/ iar el și-a tras firele mai aproape de inimă/ și a închipuit ceva ca un cocon/ din care nu a mai ieşit/ până la a doua venire a Lui.”

Din coconul-poezie, noir, ne oprim aici… Poate altădată mai detaliem despre bizara, existenta şi inexistenta frumuseţe şi fiinţă a prieteniei dintre un păianjen mic, mic şi elegia unei fecioare de fier coborâte dintr-un tablou pe care nu l-a pictat nimeni, dar a fost visat atât de Stela Iorga, cât şi de o altă Stela Iorga, dintr-un alt univers, evident, în care copiii, la abecedar, învaţă ce este cu adevărat o fecioară de fier: un instrument de tortură la care poţi cânta ori învăţa iubirea:

„cuvintele îi intrau adânc în coaste/ nu putea să respire prea adânc/ era ca o chingă de jur împrejurul lui/ care nu îl lăsa să își trăiască viața din plin/ cuvintele îl jenau la fiecare pas/ în ele chiar stătea el închis/ ca într-o „fecioară de fier”/ și cuiele cuvintelor îl străpungeau până dincolo/ de crucea de pe spate/ până dincolo de cer și de toate/ până sus/ sus/ la însuși Dumnezeu Cuvântul/ care în toate cuiele și spinii/ e.”

Textul citat este chiar poemul care dă titlul cărţii şi, din celula adâncă de doi metri a adevărului post-mortem, nu putem decât să ne interogăm cuvintele care pot vedea amintita prietenie dintre o necuvântătoare şi un instrument de tortură, dacă au văzut „acolo”, în prietenia asta, în frumosul sentiment şi umbrele sale, pură şi simplă, Nemurirea!

Şi cu asta am nemurit şi noi! Frumoşi şi plini de scârbă, dacă mai cităm sau parafrazăm din Stela Iorga, aproape o mântuită prin nemântuire!

Cu anumită tristeţe aş reîncepe cu „un drum drept”:

„păianjenul cu cruce este trist/ contemplează cu ochii altui păianjen/ de zi lumea cum se desfășoară la picioarele lui/ și din ochi îi curg lacrimi de dor/ merge zilnic pe același drum prăfuit și părăsit/ fără întoarcere/ fără bifurcații/ un drum lung lung/ la capătul căruia poate fi nimicul/ un sicriu o cruce ori chiar viața lui.”

Teribilă Stela Iorga prin această carte, care trebuie citită prin pânză de păianjen, prin ochi de păianjen, simţită prin toate cuiele Fecioarei, la urma urmei o instalaţie de artă care se poate autocaracteriza aşa:

„sunt veștedă/ și uscată ca o prună pusă pe cuptor/ păsările mă părăsesc ieșind moarte din mine/ miros toată a molii clocite/ și a țesături descompuse/ sunt o natură statică/ în care mai pulsează/ undeva în exterior/ un mic păianjen/ iubitor de artă/ care își țese liniștit pânza/ pentru următoarea victimă/ fascinată de frumos.”

O carte hipnotizatoare, perfectă ca o pânză de păianjen! În ochii femeii de tină, care poate scrie:

„duhul meu îl voi sminti/ prin moarte adevărată/ şi veşnic voi bântui oceanele/ în căutarea celui ce merge pe apă.”

Sau:

„în tăcere/ mă prefac/ în ceva necunoscut domnului/ binecunoscut numai şarpelui/ la o a doua ademenire a evei/ şi a unui sine/ o poveste scurtă/ fără happy end/ cu azvârliri de cenuşă/ pe chipul lui/ atât de întristat/ de roaba lui stela.”

Ca şi într-un „autoportret”, este aici nu un alint, ci o provocare, un răspuns la o anume ispită, abordată cu o sinceritate oarecum teribilist-adolescentină, recunoscută parţial, cu anumită şagă faţă de luciditate:

„când eram mică/ îmi plăceau/ mărgelele/ cât mai colorate/ ca mărgeanul/ visam că în fiecare din ele/ este un dumnezeu/ care îmi va asculta rugile pentru o viaţă/ dar nu a fost aşa/ nu a fost deloc/ aşa colorat/ totul e doar alb şi negru/ viaţă şi moarte/ reductibil la un zero/ din care începe veşnicia/ şi aceea numărabilă/ la mine/ ca stelele nenorocului.”

Este, ca formă şi ca spirit, o aproape cădere în păcatul unui iconoclasm sui generis, tras parcă din vechi legende şi basme româneşti, de parcă ar fi un fel de poruncă care ar spune că icoanele vor trebui făcute din lemn de instrument de tortură, având pictate în colţ pânze de păianjen. Având credinţă, dar dând cu rest de „ghinion şi nesoartă”, Stela Iorga parcă îşi filmează propria răstignire, necrezând însă că merită o atâta onoare:

„ea era tristă/ dar atât de tristă încât a scris scenarii de viaţă/ şi de moarte/ în care jucau doi actori veşnic îndrăgostiţi unul de altul/ aşa cum fuseseră ei doi înainte/ totul dar absolut totul seamănă cu o telenovelă/ al cărei autor este însuşi domnul/ şi el la fel de filmic şi de hoţeşte răstignit/ în gros plan se filmează un om murind de inimă rea/ ca un câine otrăvit pe nedrept pe stradă/ şi nimeni nu face nimic să îl ucidă din milă.”

Poemul de unde este luat fragmentul de mai sus se numeşte „inimă rea”, extremist vorbind, parcă ar dori şi genul acesta de poezie să fie ucis, chiar şi din milă, Stela Iorga scrie şi cu inimă rea şi cu ficat încărcat, chiar şi cu fiere, probabil cel mai înfocat cititor al ei ar putea fi Prometeu, uitat acolo şi de noul Zeu al mântuirii, în această apocrifă evanghelie după Stela Iorga, epopee a unui profet orb, cum am mai sugerat mai sus:

„numai el nu este de văzut iarăşi/ în această lume frumos colorată/ ca mărgelele de sticlă/ înşirate măiastru pe aţa lor/ numai el niciodată nu va mai veni/ în braţe să îl mai strâng/ mort e/ orb e/ o oarbă sunt/ pipăind zilnic drumul pe care a plecat/ viaţa stelei/ s-a curmat într-o zi brusc/ şi deodată în afară de dumnezeu mă simt/ fiindcă ochii lui frumoși/ nu îi întâlnesc în lumea lui/ a profetului.”

Bref, când Luciditatea se întâlneşte cu Dreapta Credinţă a lui „cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, cam aşa se poate scrie:

„mi-am ascuns inima/ adânc în stei/ şi acolo a început să bată/ până l-a făcut pe tot fărâme mici/ care au intrat în ochii domnului/ care a început să plângă/ de la atâta iubire şi ură/ scrise într-o inimă de om/ piatra şi azi se mai zbate/ cu ceea ce a mai rămas din inimă/ gânduri amintiri zile însorite şi fericite/ dintr-o vară/ nimic nu merge mai departe/ spectacolul nu continuă/ ci totul moare în continuu”…

Sau:

„cu dinţi de lup tânăr/ muşc din dumnezeu/ să mă dezmărginească/ şi în loc de aceasta/ îl văd cum creşte ameninţător/ pe direcţia iubirii mele pentru tine/ o poveste minunată/ pe care încerc să o scriu în cuvinte.”

Blagianul „eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este trimis în istorie şi de setea de dezmărginire:

„îmi intră în sânge păianjenul cu cruce/ adânc până ia forma inimii mele/ și îmi pulsează în artere/ până devin eu însămi un alt fel de păianjen/ agățându-se cu mii de fire de un fel de viață/ goală de sens/ goală de dumnezei/ plină numai de nenumărate cruci lipite de spatele oamenilor/ iar străzile sunt pline de crucile noastre/ peisaj din care noi și aerul lipsim.”

În ultimă instanţă, cartea este despre sublima frumuseţe a viitoarei noastre Absenţe, este despre metafizica şi incoerenţa Absenţei şi a Uitării: zei sau zeiţe care vânează cu vulturii şi cu şoimii! Poeţi-păianjeni-instrumente de tortură ori/şi de auto-tortură!

„Fecioara de fier” de Stela Iorga

Editura: Eikon

Anul apariției: 2018

Nr. de pagini: 102

ISBN: 978-606-711-846-6