Puterea artei – interdependența ochi – istorie

Simon Schama este profesor de istorie și istoria artei la Columbia University, autor The New Yorker, realizator și prezentator a mai multor documentare culturale pentru BBC, PBS și History Channel. În anul 2006, publica volumul The Power of Art, care a stat la baza documentarului eponim, câștigător al International Emmy Award for Best Arts Programming, în anul 2007. În anul 2023, cartea a fost tradusă din limba engleză de Louis Ulrich, fiind și autorul notelor explicative, la Editura Pandora M, în colecția Anansi Mentor, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.

Cartea este structurată în opt părți, secvențiate cronologic, începând cu pictorul Caravaggio (secolele XVI – XVII), considerat cel mai conflictuali dintre pictori, până la pictorul Rothko (secolul XX), care s-a sinucis în anul 1970 și care prin pictura sa a încercat o unire a hedonismului cu sublimul. Filonul cărții se conturează ca o vizită la un muzeu, într-o vastă galerie de artă, acolo unde privitorul își folosește atât simțurile vizual, olfactiv, cât și gândirea critică, datorită informației oferită de autor. Despre arta renascentistă, modernă, contemporană s-au scris rafturi întregi de biblioteci, motiv pentru care, inevitabil, cititorul poate adresa legitim întrebarea: ce mai poate aduce nou acest volum? În primul rând, abordarea subiectelor tratate. Autorul nu își propune să explice picturile, descriptiv, ci critic, contextualizându-le istoric și decupându-le din momentele vieții pictorilor. Fiecare tablou este un element stratificat: oferă imaginea, în ansamblu, ceea ce se poate vedea, dar Simon Schama oferă cititorului, dincolo de primul strat, contextul istoric în care a fost creat și etapa vieții autorului picturii, astfel încât să poată fi înțeles și apreciat în ansamblu. Pe de altă parte, reușește să coreleze pictura cu impactul social, economic, istoric pe care l-a avut în timpul vieții pictorului sau post-mortem.

În aceeași măsură, este esențial de identificat care este elementul care a stat la baza selecției din volumul de față, de ce acești pictori și aceste creații, de ce nu alții? Principalul motiv ar putea fi reprezentat de ceea ce îi leagă pe Caravaggio, Bernini, Rembrandt, David, Turner, Van Gogh, Picasso și Rothko, și anume drama propriilor vieți, dar și drama istoriei pe care o trăiesc.

Prin urmare, dramele incluse în Puterea artei sunt în egală măsură povești și istorie a artei. Miza succesului sau eșecului lor au fost lucrurile care merg la inima existenței noastre individuale și colective: mântuire, libertate, moarte, păcat, starea lumii și starea sufletelor noastre. În felurile lor diferite și incomensurabile, toate aceste lucrări sunt șocant de frumoase și nu este nimic rușinos sau trivial în asta.

La finalul volumului, autorul oferă și o selecție de titluri în vederea unei lecturi suplimentare, de la lucrări generale de istoria și teoria artei la biografii și analize critice a artei pictorilor incluși în volum, lucrări recente momentului publicării cărții.

Cartea este construită plecând de la întrebări fundamentale, care au menirea de a ghida întregul excurs, precum: Cât de puternică este arta? Poate să îți taie pofta de mâncare așa cum o face dragostea, suferința sau teama? Poate să frâneze agitația necruțătoare a vieții, să estompeze larma și să ajungă direct la cele mai elementare emoții ale noastre: angoasă, dorință, extaz, teroare? Răspunsurile la aceste interogații se găsesc devoalat în cuprinsul volumului prin creațiile marilor pictori și prin maniera în care acestea au fost receptate în posteritate, ajungând până la noi.

În plină expansiune umanistă, Caravaggio își impunea, ca principală sarcină în artă, naturalizarea idealului, ceea ce pentru vremurile în care trăia era ceva cu adevărat revoluționar. Sosit la Roma, în 1592, la 22 de ani, pictorul se afla în căutarea unui stil, unei direcții în artă, fiind departe de tipul artistului boem, închis în atelier. Caravaggio se însoțește cu marginalitatea societății, fiind un caracter turbulent, ceea ce se reflectă și asupra picturilor sale, iar cele mai reprezentative în acest sens ar putea fi Capul Meduzei (1598-1599), Băiat mușcat de o șopârlă (1595). Începutul veacului următor se constituie și într-o nouă abordare artistică pentru Caravaggio, care se dedă și se preocupă de pictura cu tematică biblică, religioasă, păstrând dramatismul și nuanțele întunecate, accentuate, care îl reprezentau: Crucificarea Sfântului Petru (cca. 1600), Sfântul Toma Necredinciosul (1602-1603), Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (1608). Acestea sunt câteva dintre picturile grave ale lui Caravaggio, care îi conturează și cele două naturi, intrinsec legate prin talent.

El ducea două vieți, iar acestea nu erau întotdeauna strict delimitate. Pe de o parte, era pictorul privilegiat și extrem de talentat al cardinalului, realizând picturi de tavan, pentru vila sa de la țară, și foarte dorit de alte mărimi ale Romei. Pe de altă parte, era excentricul imprevizibil, purtător de sabie și mânuitor de pumnal cu un temperament vulcanic.

În secolul al XVIII-lea, considerabilă devine pictura lui Jacques-Louis David, care se conturează în jurul unei întrebări esențiale – Ar trebui puterea artei să se alăture artei puterii? În plină Revoluție Franceză, David dorește să ofere artei un angajament moral și politic, în același timp, surprinzând pentru posteritate episoade definitorii din istoria trăită. Pictorul francez devenea un preferat și privilegiat al aristocrației liberale franceze, în imediatul iureș după înlăturarea monarhiei și a monarhului Ludovic al XVI-lea. Astfel, picta în anul 1787 Moartea lui Socrate pentru familia Trudaine, deținătorii unuia dintre cele mai strălucitoare saloane din Paris. Un an mai târziu, la cererea chimistului Antoine Lavoisier a pictat Antoine Laurent Lavoisier și soția sa, în schimbul unei sume considerabile și unei uși deschise către sfere și mai înalte.

David era de acum mai puțin dependent de favorurile Coroanei, fiind preferatul aristocraților liberali bogați. De la unul dintre ei – celebrul chimist Antoine Lavoisier – a primit uriașa sumă de 7000 de livre pentru un dublu portret, al său și al soției sale.

Arta și compromisurile pictorului nu rămân nepedepsite de iureșul istoric în care a trăit și a creat. Deși încerca să se țină departe de proximitatea eșafodului, David avea să fie acuzat de Convenție ca tiran al artelor și trădător. Artistul nu își găsea cuvintele pentru o pledoarie, pentru a se apăra, așa că în anul 1794 își concepea Autoportretul, pictura care îl scotea de pe scena artei publice, angajată politic, trecând la arta domestică, familială. Cu toate acestea, odată trecut vârtejul amețitor al întemnițărilor și al amenințărilor, David nu putea lăsa neimortalizat succesul politic și militar al lui Napoleon Bonaparte. În anul 1800, Jacques-Louis David picta Napoleon trecând Alpii prin pasul Saint-Bernard, 20 mai 1800, o ultimă încercare de asalt sau pur interes moral?

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu van Gogh, pictura trecea în slujba socialului, se apleca asupra lumii în cele mai întunecate colțuri ale sale. Lipsit de emfază, pictorul olandez voia ca arta modernă să fie o evanghelie, un far călăuzitor, care să aline și să mântuiască prin experiență extatică. În acest sens reprezentativă este pictura din 1884-1885, Mâncătorii de cartofi, care se definește ca o sinteză a tot ceea ce van Gogh simțise și gândise despre artă până în acel moment. Dincolo de vizual, arta sa are și un puternic substrat filozofic. Luni întregi a modelat cele mai mici detalii ale figurii și corpului uman, totul pe un fond întunecat, asemenea mediului în care oamenii săraci își duceau viața. Tabloul a fost trimis fratelui său la Paris, unde întunericul sărăciei nu și-a găsit locul în strălucirea pariziană, ceea ce nu părea să îl afecteze pe pictor, nu o crease pentru succes. Van Gogh era și un mare cititor, citea cu nesaț din Zola, din Tolstoi, lecturile din clasicul rus oferindu-i impulsul meditației unei noi credințe. Însă, la Paris, artistul avea să întâlnească impresionismul, care devine noua direcție în pictura lui van Gogh, emblematic fiind tabloul Lan de grâu cu o ciocârlie (1887) și tot ceea ce va picta după aceea.

Van Gogh a ajuns la Paris chiar atunci când impresioniștii își țineau ultima lor mare expoziție, așa încât cu siguranță strălucirea lor a avut un impact deosebit asupra lui. S-a împrietenit, printre alții, cu Lucien Pissaro (fiul lui Camille) și cu pointillistul Paul Signac. Și pentru o vreme a frecventat Asnières, refugiul deja sacrosant al impresioniștilor.

Nuanța rece a primelor picturi avea să rămână a constantă a vieții lui, chiar dacă, pe parcurs a împrumutat și culori calde. Sfârșitul tragic al lui van Gogh arăta profunda singurătate a acestuia, marginalizat de propria sa afecțiune, lăsând însă în spate brusca iluminare că infinitul este acum.

În contrast cu veacul pictorului olandez, secolul extremelor, așa cum numea istoricul Eric Hobsbawm secolul XX, aduce în prim plan cubismul, apărut ca o consecință a rupturii produsă în artă de Primul Război Mondial. Exponentul acestui nou curent artistic este cu precădere Picasso, cel care, prin arta sa, își propunea reînvierea din cenușă a unui sentiment de umanitate. Pictura va fi reprezentativă, din nou, în sfera politică, cu atât mai mult într-un context istoric extrem de complicat, precum Războiul Civil din Spania, Spania fiind locul în care se putea observa o categorică divizare politică a comunității artiștilor. Soarta statului din care provenea devenise pentru Picasso un element de interes personal, visceral, ceea ce se răsfrânge și în pictura sa, creând o serie de gravuri intitulate Visele și minciunile lui Franco. Însă, reprezentativă pentru noua orientare a artei lui Picasso este Guernica (1937), Guernica fiind un centru cultural și istoric al bascilor, spațiu care a picat victimă războiului amintit.

Guernica a fost întotdeauna mai mare decât Arta, imposibil de limitat la spațiul unui muzeu, una dintre acele lucrări rare care întră în sângele culturii comune. Dar tocmai pentru că era puternică, a trebuit mereu să facă față capriciilor puterii. Picasso a savurat lucrul ăsta, refuzându-l disprețuitor pe dictatorul Franco, care, destul de ciudat, își dorea tabloul în Spania. Picasso știa că, deși pierduse probabil bătălia, Guernica câștigase războiul – că bătrânul fascist decrepit avea să moară curând, odată cu el pierind și regimul său întunecat. Însă pictura avea să rămână pentru totdeauna – iar când libertatea se va naște în Spania, avea să se întoarcă în sfârșit acasă.

Tușa finală avea să fie adăugată de pictorul Rothko, profund marcat de tragediile istorice înlănțuite, își pierduse încrederea că arta figurativă putea să își implice privitorii în tragedia umană indescriptibilă peste tot în lume. Astfel că arta lui Rothko are o muzică intrinsecă menită să acopere zbieretele disperate ale celei mai adânci dureri umane provocate de istorie, susținând că tema centrală a creației sale nu este nimic altceva decât tragedia universală a condiției umane. Nega afilierea la un curent artistic, la un cadru de urmat în propria sa artă, multe dintre operele sale fiind lipsite și de titlu. La începutul anilor ’50, tablourile lui Rothko începeau să fie expuse, apreciate, văzute în toată profunzimea lor, căutate. Artistul, însă, se afunda în propria durere, singurătate, neînțelegere și abstracțiune, ceea ce îl va determina să recurgă la gestul extrem în anul 1970.

Cuvântul pe care Rothko îl folosea cel mai des când vorbea despre arta sa – dar care putea fi extins la întreaga artă – este tulburătoare, pentru că ceea ce este mai bun la ea e impregnat de un sentiment al trecerii inevitabile a lucrurilor, printre care și a noastră, dar și de determinarea artei de a surprinde, consolator, acele viziuni efemere. Prin urmare, e imposibil să intri în încăperea aceea și să nu fii atins de această tulburare: venirile și plecările noastre, intrările și ieșirile, pântecul, mormântul și tot ce se află în ele.

Ajungând la finalul cărții, cititorul este cuprins de un plăcut sentiment al marilor întâlniri, al unei experiențe vizuale de o mare anvergură. Sub semnul recursului istoriei și evoluției picturii, contextualizării și aprecierii sale critice, Simon Schama a reușit în cartea Puterea artei crearea unei noi direcții de receptare a artei și de educare a privitorului, transformându-l într-un participant activ la miracolul descoperirii și cunoașterii.

Puterea artei de Simon Schama