Poate titlul cronicii de întâmpinare este un pic prea pretențios și fals mistic! Dar Borges și… Borges, că doar despre ei este vorba (a se vedea și „Pentru un nou capitol al Bibliei (agnostice?) după Borges”, tot aici, pe Bookhub.ro!), sunt niște zei, sau măcar niște semi-zei, dacă nu chiar niște eroi ai literaturii! Dar și ai vieții epopeice, dihotomia fiind clară după ce citești acest roman experimental al lui Jay Parini, un roman șarmant, care i-ar fi plăcut cu siguranță chiar lui Borges, personajul Borges declarând (p.285):
„-Dar eu ador clișeele. Ți-ar plăcea să respiri întruna un aer care să miroasă a roze? Nu-mi vine a crede. Ai fi disperat să găsești puțin aer curat… Îmi place să citesc romane care nu m-apucă de guler și mă scutură de-mi sar dinții din gură. O roză miroase cu-atât mai frumos cu cât e mai rară.”
Din multe puncte de vedere ale unei posibile discuții, cartea lui Parini este o roză rară, sau o pasăre rară… O fiestă, și pentru că mă duce cu gândul la „Fiesta” lui Hemingway! Și un road movie, pardon, book, măcar parțial, ca și „Munții înalți ai Portugaliei” (cronică la cartea lui Martel tot pe Bookhub.ro) sau „Linia Kármán” a Andreei Răsuceanu…
Borges și eu este una dintre acele cărți care te pot învăța, ca să cităm iarăși din personajul Borges, să citești
„rămânând atent la ce se găsea în afara textului propriu-zis, în marginile lui sau printre rânduri. ba chiar și printre cuvinte, și printre silabe!” (p.286)
În contextul mondial actual, este o carte anti-războinică (vizat este războiul din Vietnam, cel al americanilor: naratorul „fuge” sănătos de încorporare! Sunt pagini care justifică, nu numai arta fugii, dar chiar și războaiele necesare; precum cel dintre 1939 și 1945, mă rog, 1941 și 1945 pentru Unchiul Sam! „Duhoarea lăsată-n urmă de Hitler trebuia ștearsă…”, p.281), rândurile în care este „surprins” cel mai bun prieten plecat să lupte în Vietnam, unde și este ucis, sunt năucitoare: totuși, ficțiunea este învingătoare: „prietenul” este „Billy Giordano”,
„compoziție din trei foști colegi de liceu, care au luptat în Vietnam, unul dintre ei (care îmi era cel mai apropiat) murind în războiul acela imposibil, încă din primul meu an ca student la cursurile postuniversitare de la st. Andrews.” (p.331)
După cum mărturisește scriitorul în postfață, varianta de text publicată până la urmă este
„un fel de memoir ficționalizat, de «narațiune» sau de «ficțiune» borgesiană. Este și un palimpsest, într-o oarecare măsură, fiindcă un text a fost scris peste alt text, cu multe ștersături; textul subiacent abia dacă se mai distinge, dar nu este mai puțin important, în măsura în care oasele lui străpung pielea. Povestea de față a căpătat forma unei ficțiuni, poate autoficțiuni, și reziduurile acelei modelări supraviețuiesc în transformarea ei în textul de față, subintitulat O întâlnire.” (p.330)
De fapt, în carte sunt mai multe întâlniri, sunt și ceva povești de dragoste, dar o Singură Mare Întâlnire, deși nici cele cu Alastair Reid sau cu George Mackay Brown n-ar fi chiar de neglijat! Ba chiar deloc, așa cum nici caricaturalul Alec Falconer, decanul facultății de engleză de la St. Andrews (Scoția, unde se duce Parini să-și „dea” doctoratul), nu este… un personaj rău, chiar dacă este fericit când mor… subiecții lucrărilor științifice, persistența în … Viață a unor scriitori fiind o piedică în fața realizării cu succes a unor articole ori lucrări din partea studenților, masteranzilor, doctoranzilor!
Alastair Reid
Întâlnirea Mare este cu… Borges, evident, de aici și titlul cărții. Un monstru sacru. (Printr-un concurs de împrejurări, Parini, american refugiat în Scoția pe motiv de doctorat, ajunge să aibă grijă de… orbul Borges, ajuns la 70 de ani. Și pornesc într-o călătorie cam inițiatică prin Scoția, ajungând și la Loch Ness, evident. Prilej de a se vorbi despre… monștri :). Zice Borges, într-un moment de tensiune între cei doi, după ce aproape se îneacă amândoi, din pricina entuziasmului… divin (sic!) al poetului argentinian, care a răsturnat barca:
„- Și eu sunt un monstru. Și dumneata ești un monstru. Nu există ființe umane care să nu-i conțină, în inimile lor, pe Nessie ori pe Grendel. Înotăm în ape sumbre, mai ales noaptea.” (p.218)
De fapt, căderea în apă are loc după acea replică! Apropo de măiestria scriitoricească, deși este o carte realistă, având, totuși, un moto din Oscar Wilde care este acesta: „Viața reală este deseori aceea pe care nu o duci”, cititorul va trece deseori în alte planuri, cu schepsis, întâlnind ba vrăjitoarele din „Macbeth”, ba niște combatanți dintr-o luptă celebră ș.a.m.d., ba chiar monstrul din Loch Ness, menționatul/a mai sus Nessie)… Zeii fiind și ei niște… monștri (demni de arătat, etimologic), sunt aproape de lumea ideilor:
„Privindu-l (nota noastră: pe Borges) cum stătea comod și-n siguranță lângă foc, m-am gândit la cât de rar impietau aspectele fizice ale realității asupra vieții lui cotidiene. Chiar și umbletul lui – punând talpa toată odată, cu grijă, ca și cum ar fi călcat pe cărbuni încinși cu picioarele goale – sugera o ezitare în felul în care se conecta la planetă. Loch Ness fusese pentru el o idee, nu o masă de apă rece ca gheața, care l-ar fi înecat foarte ușor.” (p.228)
De altfel, mai târziu, Borges zice:
„Monștrii mie-mi provoacă milă… Toți cititorii și-i aleg drept ținte ale urii. Eu nu detest fiara…” (p.267)
Toți fiind monștri, toți am fost cândva… zei. Sau înzeiți, și apoi izgoniți din raiurile noastre:
„-Ai fost odată zeu, așa cum ne-amintește Emerson. Și-apoi s-a revărsat în lume invidia. Ai crezut, de altfel ca și mine, că alții aveau mai multe, indiferent din ce. Mai multă iubire, mai mult talent, mai multă afecțiune din partea tatălui care ocupa tronul.
Asta era, în bună măsură, adevărat. Alții mă depășeau în privința talentului și-a potențialului.
-Eu, pur și simplu, nu știu destule, i-am spus.
-Nici eu, a zis Borges. Dar cu toții purcedem de a cunoștințe insuficiente.
Ce idee! Utilă, încurajatoare. După cum obișnuia, Borges a luat-o pe calea reveriei, lăsându-mă să-i ascult gândurile rostite cu voce tare:
-Am avut locul meu în Edem mai demult (…) mă opream la vila în care stăteau Norah și familia sa. mama ei, senora Berta Erfjord de Lange, era ca Eva înaintea căderii din Rai. Prezida peste trei fete frumoase: Haydée, Chichina și Norah. Fiecare dintre ele era ca o reflecție a părului ei roșcat, numai că al lui Norah era ca focul, nu altceva. Chiar ca focul! După ce m-am pârjolit, am fost alungat din paradis. Zeci de ani am adăstat în solipsismul existenței mele complet golite de pasiune. M-am hrănit numai din ceea ce se numește Tlön, adică lumea unei perfecțiuni ideale, dar groaznice, care nu cunoaște iubirea… Fără iubire, numai cu simetria rece a ideilor perfecte.” (p.219)
Norah Lange
Dacă nu ați concluzionat (sau știut), Norah era marea iubire din tinerețe a lui Borges, acum era vorba de „iubirea lui pierdută pentru Norah” și regretele sale… Sunt mai multe coincidențe „tratate” în carte, cert este că și iubi(te)rile lui Jay sunt… roșcate, el, ultimul american virgin, vorba vine, trecând prin diverse încercări cu Ailith și mai ales cu Bella Law…
Întorcându-ne strict la Borges-ul lui Parini (care are o carte tradusă la noi și despre Tolstoi! „Ultima gară!” – fotografia cu Borges în centru este din ediția în limba română prezentată aici, p.332), titlul vine (și) de la „Borges y yo”, titlul unei proze scurte incluse în volumul El hacedor (Creatorul), din 1960, în care Borges discută despre relația dintre el și celălalt Borges, autorul scrierilor lui Borges, inclusiv al acelei proze scurte.” (notă la pagina 264)
„Conținutul” este și cel al amintirilor, dar cu siguranță vine și din documentarea și din lecturile cărților lui Borges (unele de interviuri):
„Memoria este un copil vitreg al imaginației, aș că discuțiile din această carte sunt reconstruite cu fidelitate față de vocile care mi-au tot răsunat în cap mai bine de cinci decenii. (Aveam totuși câteva notații în jurnalul meu din acel an, cu frânturi de dialoguri.) Dacă se poate spune așa, multe incidente și scene descrise aici au căpătat pentru mine o rezonanță mitică, și la fel și pentru Alastair (…) Borges și eu se prezintă, în moduri evidente, ca o refracție și reconsiderare a textului Borges y yo. Nu pot decât să sper că ea va oferi măcar o fracțiune din plăcerea pe care mi-a produs-o mie textul borgesian de-a lungul anilor. Călătoria cu Borges s-a constituit, de fapt, din două călătorii, pe care le-am combinat în această carte, pentru eficiența narativă. personajele din ea sunt reale, multe dintre ele purtându-și chiar numele lor… Fata cu pantofii sport roșii (Bella, nota noastră) este o compoziție din mai multe femei care mi-au fost apropiate.” (pp.330-331)
Discuțiile despre poezie și biblioteci sunt antologice, la urma urmelor este o carte care te îmbogățește frumos sau, dacă vreți, cu frumusețe… te apucă de guler și te scutură numai atât cât trebuie, mai ales ca scriitor… aspirant. Mai cităm din Borges, care va sublinia că Scrierea este un Război:
„-Își dorești să scrii… Ține minte că lupta dintre bine și rău nu dispare și că munca scriitorului constă în a-și reformula mereu argumentația, dându-le cititorilor săi ocazia de a face alegerile corecte. Să nu scrii niciodată din vanitate… (…) Cum zicea Eliot? „Umilința nu cunoaște margini.” Eșuăm, și iar eșuăm. Și iar ne ridicăm. Eu, cel puțin, am făcut asta de-o mie de ori, Giuseppe.
Ca întotdeauna, descria cercuri în mintea lui, unde găsea – ori născocea – o realitate obsesiv de prezentă pentru el. Dar tot realitate era și în esența lumii, de care depinde imaginația. Mi-am adus aminte și i-am pomenit de un vers din Wallace Stevens: „Ostașule, între minte și cer se duce un război.” (Nota de subsol: pasaj din poemul „Note pentru o ficțiune supremă”, 1942)
Lui Borges i-a plăcut citatul meu:
-Da, un război între minte și cer. Minunat, poetul dumitale! Ne dăm bătăliile iar și iar. Pentru noi, contează efortul de-a exprima realitatea. Și-acela e o bătălie. Mă simt uneori trist, însingurat și detașat de realitate, dar cerul mă copleșește, chiar dacă nu văd. Soarele e prea strălucitor și mă orbește, așa orb cum sunt deja! Iată realitatea cu care ne confruntăm și pe care ne luptăm s-o punem în cuvinte. Și-această luptă e chiar viața noastră. Dar este imposibil de câștigat. Niciodată victoria nu poate fi totală. Ar fi totuna cu moartea. Victoriile celor vii sunt parțiale, în cel mai bun caz.” (p.280)
De ce Giuseppe? Veți descoperi, desigur, în acest text-memoir care ne poate aminti și de „Marele Gatsby”, aici nefiind vorba decât despre marele Borges, finalul spectaculos al lui Scott Fitzgerald fiind înlocuit de o seară frumoasă pe una dintre cele mai frumoase plaje din Scoția, unde se aprinde un fel de foc de tabără și se ard niște scrisori de dragoste din partea Patriei pentru soldatul ei…
(alte) Credite pentru fotografii:
Revista Literaria 1970 / https://lilienfeld-verlag.de/autoren/norah-lange/
Borges și eu: o întâlnire de Jay Parini
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
Traducerea: Mihnea Gafița
Anul apariției: 2023
Nr. de pagini: 340
ISBN: 978-606-097-331-7
