Punk Rock – despre adolescență, cu adevărurile la vedere

Spectacolul Punk Rock nu este ușor de purtat de către spectator. După aproape trei ore, acesta pleacă acasă cu certitudinea că i s-a spus un adevăr crud, că a fost martorul unui tumult de idei, multe dintre ele cunoscute, despre care citise, dar pe care nu avusese curajul să le verbalizeze, să le înfrunte.

Punk Rock este un spectacol-definiție pentru lumea adolescenței, dar și pentru ființa umană privită în general, în relație cu semenii, cu lumea/lumile în care trăiește, în relație cu propriul eu.

Fundalul întregii acțiuni este școala, mai ales o bibliotecă, însă spațiul nu este securizant. Pe scenă apar niște schele metalice acoperite parțial cu sârmă și închise uneori cu hârtie neagră, groasă, pe care sunt scrise informații predate la diverse materii: cifre, calcule, reguli, analize de text etc. În câteva dintre momentele-cheie ale piesei, un tânăr iese prin zidul acesta de hârtie neagră și-l sparge. Uneori, gestul e semnul spiritului de frondă în fața regulilor școlii, al tensiunii create de examenele care se apropie sau al pretențiilor exagerate ale părinților față de copii, alteori e semnul violenței care domină piesa.

Pe acest fundal, sub pretextul simulării unor examene, lăsate undeva în urmă, doar amintite uneori, se desfășoară spectacolul crud, nonconformist, atât de autentic al relațiilor dintre acești tineri: se îndrăgostesc, sunt dezamăgiți, sunt violenți sau cad victimă violenței, se rănesc singuri, neagă regulile, mint, își ascund unele dorințe și le prezintă ostentativ pe altele. În aceeași măsură însă, sunt fragili, își poartă cu mare greutate traumele, au proiecții frumoase, entuziaste ale propriului destin, se văd adulți împliniți, pentru a fi copleșiți apoi de aceste proiecții.

Piesa îi oferă spectatorului certitudini și apoi i le retrage. E ușor de conturat lumea specifică adolescenței, cu dezordinea ei frumoasă, mai mult decât curajoasă în gesturi și în limbaj. Registrul argotic este dominant în cuvinte și în mișcări, dar dincolo de el, adâncimile sunt înfiorătoare. Cu tot cu momentele de ironie, de umor negru, adevărate supape subiective, adâncimile rămân periculoase. Unul dintre personaje, un tânăr transformat deseori în victimă de un coleg în fața celorlalți, care privesc încremeniți, are o intervenție amplă în care lărgește lumea scenei, proiectând conflictul pe fundalul amplu, al omenirii aflate în pragul Apocalipsei. Privită astfel, povestea lor pare măruntă, nesemnificativă.

Punk Rock are momente de lirism autentic – profund și jucăuș, ironic și sever, ritmul acestui lirism acompaniază dialogurile ample, vii, care se succedă cu rapiditate. Uneori, totul stagnează pentru a atrage atenția asupra unor reflecții rostite de personaje: „Te gândești vreodată la cine ai fi vrut să fii?”, „Ființele umane sunt jalnice”.

Punctul culminant e pregătit de tot tumultul anterior al legăturilor primejdioase dintre eroi. Mocnea parcă scena, anunțând un astfel de moment. Moartea completează tabloul acestei lumi. Se instalează haosul – pe scenă, în suflete, în viețile personajelor. Finalul e loc pentru reflecție, îl provoacă pe spectator să revină, să încerce să înțeleagă, să repare.

Alina Dinu, profesor la Colegiul Național „B.P. Hașdeu” Buzău