Prevestirea. Mere de aur în coșuri de argint sunt cuvintele

Cred că, până la urmă, frumusețea aceasta de carte nici nu are prea mare legătură cu Iona, în orice caz, cu ceea ce știm noi despre Iona, profetul atipic, ,,porumbelul”. Nici ecouri din Marin Sorescu nu am prea găsit, cu toate că, uneori, citind anumite pasaje, m-am gândit la cel care voia să ridice în mijlocul mării o bancă, să aibă unde se odihni pescărușii, obosiți de furtună. Ca orice om simplu (și complicat, în același timp), Iona vorbește cu sine, își ascultă gândurile și tălmăcește sensuri.

Mitul profetului Iona capătă, în viziunea Ioanei Pârvulescu, o interpretare consistentă, devenind, ca materie de roman, deschidere spre mitologia biblică, filosofie, multiculturalism, spre umanitate și problematica ei. Filonul de poezie există, de asemenea, în scrierea aceasta rafinat-sapiețială, în care cuvintele întemeiază lumi, prevestesc și transformă în mit experiența strămoșilor:

,,Orice om care-ți ia pe cineva drag și-l face să dispară din viața ta e moartea.” (p. 25)

,,Când te naști, ai toate lucrurile din lume de făcut pentru prima oară, absolut toate, pe cele însemnate și pe cele fără importanță. Pe măsură ce le faci și pe unele, și pe altele și îți rămân tot mai puține noi-nouțe, se cheamă că îmbătrânești. Ca și cum ciorchinele de strugure cu mii și mii de boabe diferite se tot împuținează, până când nu-ți mai rămâne nimic de înghițit prima oară.” (p. 27)

,,Și toate lucrurile de făcut prima data sunt învăluite în mare neliniște, și curiozitate, și așteptare, și nerăbdare. Asta înseamnă tinerețe.” (p. 28)

,,vântul împingea corabia, iar ciocul ei de pasăre ciugulea fâșia de diamante dispre soare-apune”. (p. 103)

De fapt, cred că mai cu seamă cuvântul, cu sonoritatea și sensurile sale, cu intensitatea și inflexiunile imprimate de o voce peremptorie, într-un anumit context, atrage atenția cititorului atent, obișnuit el însuși să reia în gând, cu voce interioară, rândurile parcurse.

Iona se teme de cuvinte, așa cum aflăm la un moment dat. Mult timp, personajul apare învăluit în tăcere. A descoperit în copilărie că ceea ce rostea își găsea imediat împlinirea în realitate. Mergând în cetatea Ninive cu misiune divină, Iona este convins că prevestirea lui se va împlini și că, în 40 de zile, cetatea frumuseții, a bogăției și a păcatului va fi distrusă. Când i se aude vocea, e ascultat. Dar, de obicei, Iona nu le vorbește oamenilor cu vocea lui. Cealaltă voce, a supraconștiinței, e mai puternică. Iacob este și el un desăvârșit vorbitor. Fiul moștenește harul tatălui:

,,Când nu ești sărac cu duhul, să lași grija vorbitului numai celuilalt e de-obicei o dovadă de nepăsare. Cugetele inimii sunt ale omului și stau în lăuntrul lui, dar de la Domnul vine răspunsul limbii. (p. 29)

,,cercel de aur este mustrarea înțeleptului și ea se agață numai de urechea ascultătoare” (p. 29)

,,Iartă-mă, nu-mi las niciodată frazele să atârne, neterminate și zdrențuite în vânt.” (p. 223)

Și cartea asta minunată o să vă învețe ceva despre mare și oamenii ei, dacă n-ați pus niciodată piciorul pe o corabie și nu știți ce griji își face căpitanul pentru echipaj, cum se ocupă de provizii – să nu lipsească sacul de mazăre sau laptele de capră, să nu apară cazuri de scorbut sau, și mai grav, ca în cazul fenicianului, ceva care seamănă cu holera. Și, dacă apar și boli teribile pe corabia ta, poate ai noroc și pe vas îl găsești pe bătrânul Iacob sau pe cineva asemenea lui, priceput să vindece răni cu prafurile și poțiunile purtate la el, adevărata avere. Și pe Iona poate îl găsești pe aceeași corabie, Iona, cel care nu se teme de moarte și e gata să îngrijească de un bolnav, cu stăruință, până la vindecare – de ai zice că nu leacurile, în sine, i-au fost de folos bolnavului, ci grija cu care un om i-a fost alături.

E nevoie, pentru o asemenea călătorie, de apă și de ulei de măsline, toate așezate în vase speciale, în interiorul ambarcațiunii, ale cărei pânze se strâng în caz de furtună – ,,ca un om torturat scâncea și țipa lemnul corabiei.”

Toate au glas, nu doar oamenii, în lumea aceasta veche, unde există și cineva atotputernic gata să le asculte oamenilor durerea și să le ierte păcatele. Vorbesc de multe ori superstițiile. Un orb ar aduce ghinion într-o călătorie pe mare, mai ales că, așa se spune, orbul umblă noaptea pe punte printre cei prinși de somn și îi privește fix, cu găvanele ochilor, furându-le sufletul. Pe parcursul călătoriei spre Tarsis, între o furtună și alta, oamenii se dovedesc și buni, și răi, au propriile temeri, au și grija de a nu-i supăra pe zei, sunt gata să-i pedepsească pe cei care le-au greșit (sau nu) și sunt gata să renunțe la pedeapsă, de teamă să nu fie, la rândul lor, pedepsiți. Într-un asemenea moment, când se pregătea spânzurarea orbului Abiel, intervine Iacob.

,,Iacob, care sosise în grabă, cu cămașa și barba în dezordine, cântări situația. Știa că trebuie fie să găsească pe loc o dezlegare, fie să se uite neputincios cum Abiel, robul lui e sacrificat ca mielul blând. Deocamdată bătrânul ridică mâna intr-un gest de rege care cere tăcere, ca să spună un lucru deosebit de important. Și tăcere se făcu. Știa prea bine că nu are cu ce să o umple, tăcerea asta. Se gândi să le promită lucruri sau aur și argint, daca-l lasă în pace pe Abiel. Dar în halul în care se aflau, că o haită de animale sălbatice, erau în stare să-l omoare și pe el, ca să-și ia totul singuri, fără obligații. Poate ar fi fost mai bine să-i sperie cu ceva. Oamenii de felul lor au trei zei: lăcomia, frica și cruzimea. Dar nu-i venea nimic în minte cu care să-i înspăimânte.” (p. 94)

Din ape, răsare spinare unui monstru de cinci ori mai mare decât corabia lor. Oamenii își înalță ochii înfricoșați către cer, așteptând să fie înghițiți cu totul. Orbul Abiel le este alături, văzând cu auzul, înregistrând fiecare cuvânt, fiecare sunet, fiecare tonalitate din cântecul înfricoșător al mării despicate. Când monstrul dispare, oamenii redevin, brusc, buni, sunt copleșiți de regret, se căiesc. Frica îi schimbă în bine.

La fel se întâmplă și în secvența în care, dinaintea furtunii, fiecare se roagă zeului său, recunoscându-și, într-o spovedanie colectivă (și totuși individuală), cu voce tare, în auzul tuturor, gândurile necurate, păcatele, dorința de a face rău celuilalt care are mai mult decât el. Însă cuvintele spuse la timp sunt salvatoare, și asta mi se pare cea mai frumoasă învățătură a cărții acesteia la care îți rămâne, mult timp, gândul: