Povestea ne-poveste Dialoguri despre Disney, structură narativă și conceptualism

1

„Toate, dar toate poveștile de mare succes au elemente comune. Cea mai populară formă de povestit se bazează pe structura mitică. De pildă… Dream Team Story: de la Iliada, la muschetari, la Star Trek, la X-Man, la The Avengers, până și la CSI, la NCIS, indiferent de orașul adăugat la coada titlului.

Se întreabă lumea de ce a dat Disney atâta bănet pe Marvel acu’ niște ani buni. Plus Pixar. Plus Star Wars. Și specialiștii în economie se uită la încasări și cad pe spate de ce bine a ieșit investiția, dar tot nu înțeleg ce a cumpărat Disney de fapt.

Au pus mâna pe banca de date de personaje din mitologia modernă, toate intrate deja în cultura populară: peste 5000 de arhetipuri. Le pot combina și folosi după cum au chef în filme, jocuri, parcuri de distracții.

Nici nu mai contează că în ultima mega-producție din seria Star Wars numită Rogue One nu există Jedy. Se rostește „Forța fie cu tine!”, apare Vader trei secunde și gata mitologia. Dream Team-ul de aur prinde aripi și scoate milioane. Asta deși în realitate e doar un film de război oarecare, în care soldații s-au deghizat (aparent aiurea) în costume de Star Wars.

Disney a sărit de la Mica sirena și Hannah Montana la Captain America și Han Solo.

Tot bănetul asta ce curge gârleanu, începe de la povești, în cazul asta, de la cele cu structura mitică.”

2

„Toți aveți idee despre narativă, chiar dacă nu sunteți conștienți. De pildă, toți știți când e rândul unui cliffhanger în episodul din serialul favorit de TV. Întâi, deși termenul poate părea pretențios unora, de fapt e comic. Vine de la spânzurarea de buza prăpastiei din western-urile copilăriei, ceea ce mă încânta. Îi cădeau pietricelele de sub degete eroului, era silit să se agațe de plante aride ce refuzau să-l susțină. Deci, de aici numele. În eposul românesc, ar fi încercarea numărul trei a mezinului cel viteaz, de pildă: trecerea prin pădurea cu totul și cu totul de aur, înfruntarea cu balaurul cel mai balaur etc.

Tipul meu favorit de cliffhanger este dezvăluirea care bagă personajul în belele. Cei din jur află ceva șocant, iar protagonistul înghite-n sec și nu știe unde să se bage. Este tipul de spânzurare deasupra prăpastiei de care ne ciocnim în viață: partenerul află că l-ai înșelat, șeful te prinde cu mâna-n bani, prietenul cel mai bun nu mai vrea să te vadă în veci. Cel mai simplu de rezolvat e o cădere din elicopter. Da’ să-ți pună nevasta hainele la ușă într-un mod neclișeistic e mult mai dificil.

Iar favoritul meu între favorite, este un cliffhanger de tipul Mind Screw. (când prăpastia deasupra căreia spânzură eroul se află în propriul lui cap.) Asta e chiar aproape imposibil de făcut bine. La mare artă apare din belșug în Twin Peaks și Hannibal (serialul „cult”, nu filmul, bineînțeles). Mă refer la momentele geniale, absurde, suprarealiste, ce provoacă reacții de tipul: WTF!!!

Ei bine, cum ziceam, știți cu toții când apare cliffhanger-ul maxim: înainte de pauza publicitară cea mai lungă și cea mai scumpă. Ca să nu schimbați canalul când vă întoarceți de la WC. 🙂 Deși structura asta narativă s-a inventat cu mii de ani înaintea publicității, acum merg mâna-n mână. Adică dacă tot stați cu sufletul la gură, de ce să nu se creeze și o așteptare anxioasă? Deci înainte de publicitate, zic. Ca să vreți neapărat să vedeți cum iese respectivul/respectivii din hău. Pentru că ne place al dracului ieșirea din prăpastie. Ne-o dorim și v-o doresc și în viețile voastre.”

3

Astea au fost două postări de-a ale mele pe Facebook. De aici s-a deschis o dezbatere în contradictoriu destul de aprinsă. Sunt extrem de mulțumită de apariția ei pentru ca mi-a provocat un brainstorming. Materialul de față este una din consecințe.

E în legea firii să negi opera „tatălui” pentru a o reinventa. Dar nu cred că o fixare în dadaism sau conceptualism înseamnă asta. (Pentru că acestea sunt contra-argumentele ce mi s-au servit. Aștept altele.) Capitolul ăsta e deja al bunicilor. E un clasic. Și nu-mi anulează teza despre structura narativă ancestrală din postarea feisbucistică. Ba, dimpotrivă.

Nu cred că muzica dodecafonică demonstrează că sistemul lui Schönberg e mai bun sau mai rău decât cel tonal. Așa cum pictura abstractă nu influențează legile compoziției figurative. Deconstrucția unui stufat pentru a-l transforma într-un fel demn de servit într-un concurs culinar de înaltă clasă presupune că întâi trebuie să cunoști perfectul stufatul clasic, pentru ca apoi să aibă un sens când îl transformi în biluțe nitrogenate împodobite cu spumă și cu flori de câmp. Iar când biluțele se sparg în gură, trebuie să aibă aroma mâncaării străbunicii, făcute la foc de lemn, în ceaun.

Unul din contra-argumentele servite de oponentul în discuție a fost opera lui Stanley Kubrick. Perfect! Să luăm A Clockwork Orange (Portocala mecanică). Atât romanul lui Anthony Burgess, cât și filmul lui Kubrick respectă în totalitate structura tip Dream Team descrisă în postarea unu. Aceeași structură servește, deci, pentru un serial de serie D, tip The A-Team (Echipa A)¹, cât și pentru povestea lui Burgess-Kubrick. Scheletul, grinzile de oțel se mențin. Carnea poveștii e inovatoare: echipa nu salvează lumea, ci e formată din psihopați extremi de agresivi ce o terorizează. Aici aș putea face o listă întreagă de titluri ce folosesc același principiu, dar mă limitez la a cita un alt roman/film „de cult”: American Psycho. Este regizat după cunoscutul best-seller al lui Bret Easton Ellis de către doamna Mary Harron (Surpriză?!! Da, sângerosul film idolatrizat de mulți masculi alfa a ieșit dintr-un cap feminin). Structura mitică nu înseamnă convenționalism. Dar nu poți să inovezi fără să o respecți. Așa cum în obținerea stufatul deconstruit, chiar de se folosește și laboratorul de chimie, tot cu ceapă și cartofi se lucrează.

Un alt argument împotriva afirmației mele ce susține obligativitatea structurii mitice, a fost romanul conceptualist, așa-zisa poveste fără intrigă. Adică făcută ca să demonstreze că se poate și fără structura narativă.

Evident că se poate, ca și omleta fără ouă. Dar nu se transformă în rețetă. (Nici supa de pui din plic nu e tocmai supă de pui, doar se face că e.) Pentru că dacă reiei tiparul din Naked Lunch ești doar un imitator al lui William Burroughs. Dar poți opta să povestești făcând un puzzle de flashback-uri, punând cititorul la treabă, obligându-l să organizeze mental materialul. Asta fac destul de mulți autori. Lista ar fi la fel de mare ca articolul acesta, probabil.

Rămânem la conceptualiști (în literatura). Să o luam pe Arundhati Roy, pentru că dumneaei e cât se poate de recunoscută. (Premiul Booker, 1997) După ce trama romanului Dumnezeul lucrurilor mărunte se reorganizează mental, povestea e cât se poate de clasică. Secretul originalității e tăierea ei în bucățele și amestecarea episoadelor, creând un vertix temporal. Nu e pentru leneși, evident. O precizare: structura mitică a poveștii nu presupune neapărat unitatea de timp sau cronologia. Flashback-ul este folosit chiar des în istoriile clasice, pentru a aduce informație și explicații despre personaje, evenimente, informație ce contribuie la dezvoltarea intrigii.

Până la urmă, conceptualismul nu face altceva decât să susțină primatul formei. Unii pun pe lista romanelor conceptualiste chiar Numele Trandafirului, scrisă de semiologul Umberto Eco. Ba pardon, dar structura acestui roman este cea a clasicei povești cu detectivi. Țesătura e bine documentată în epoca Evului Mediu. Total inovator, dar tot pe structura străveche.

Susțin că atât arta conceptualistă, cât și restul au ca obiectiv emoția consumatorului. Și asta le unește iremediabil. Ca argument, folosesc opinia unui artist plastic conceptualist de geniu, a cărui operă pe mine mă atinge profund: „It is the objective of the artist who is concerned with conceptual art, to make his work mentally interesting to the spectator, and therefore usually he would want it to become emotionally dry.”² – On Kawara

Cu asta sper să fie foarte clar că nu sunt împotriva artei conceptualiste. Nu sunt împotriva nici unei arte. Doar împotriva necunoașterii, când te apucă inovatul și reinventezi roata.

Cât despre poezia din aceasta categorie… absolut nimic nou sub soare. Da, povestea nu e poezie, liricul nu e epic. Dar dacă tot eram prin zonă, mă bag să zic două vorbe, altfel nu cred să mai am ocazia. Deci: Mallarmé, Oulipo, Dada… De la ei, la „poezia ciberbetică”. Atâta timp cât corectorul ortografic mă ajută să redactez, iar un dicționar online mă ajută să găsesc sinonime, pentru a evita repetițiile, acest text poate fi etichetat ca cibernetic? Păi nu, pentru că mintea umană ține frâiele.

Dacă însă se optează pentru folosirea unui program care să aleagă cuvintele cheie într-un mod aleator, mă scuzați, n-am nimic de respectat. E vorba doar despre dadaism băgat în priză. Reciclat. Pentru mine, intervenția rece, inumană, a unei mașini în desfășurarea procesul creativ e acceptabilă doar dacă vorbim despre Abulafia, computerul ce „inventează” istorii ce bagă în probleme grave eroii din Pendulul lui Foucault (roman tot de Umberto Eco).

Ca ultim argument, adaug că iubitul meu laptop, la care tocmai scriu, a primit „la naștere”, ca dovadă supremă de dragoste din partea mea, chiar numele Abulafia. Ce credeți, în schimb, domnul meu computer a scris acest text singurel?