Cea mai importantă parte dintr-o nouă carte e începutul. Nu de alta, dar dacă începi prost și termini bine, nici un editor profesionist nu va avea răbdare să ajungă la partea aia bună. Atunci cum ajung să se publice cărțile cu începuturi proaste? Sunt câteva variabile la mijloc ce n-au nicio legătură cu valoarea, dar, zău, n-am de gând să le discut în public.
Eu sunt dintre cei ce degustă primul capitol în librărie, înainte să cumpere cartea, sau, dacă e vorba de un ebook, citesc capitolul promoțional, lansat de editură pe net. Cumpăr orbește doar scriitori de care sunt foarte sigură.
Începuturile pot fi mărețe. Aș putea scrie o carte despre începuturi, dar mă mulțumesc să scriu un articol (sau mai multe). Voi scrie acum de ce nu cumpăr eu o carte, oricât ar fi de lăudată. Nu există rețete infailibile pentru cum ar trebui să înceapă un roman. Mă umfla râsul gândindu-mă că există oameni care chiar cred că vor ajunge faimoși și bogați datorită lui Writing Fiction for Dummies. Dar cred că există o mare cantitate de motive pentru care să respingi un prim capitol.
Dacă e o carte de debut, pot să iert stângăciile, lipsa de ritm. Dar vreau să văd efortul, munca, tehnica în devenire. Vreau să văd cu claritate potențialul. Restul se învață. Dacă autorul e la a treia carte, nu mai sunt indulgentă.
Începe să mă mănânce pielea dacă un scriitor contemporan își începe povestea cu descrieri amănunțite de tip balzacian. Am o problemă cu caracterologia servită pe burta goală. Nu vreau să mi se spună cum este personajul, vreau să-l vad. Cât pe ce să resping o carte bună, precum Oscar și Lucinda, de Peter Carey, pentru începutul pe care îl simțeam prea clasic. Și acum plătesc prețul pentru o asemenea greșeală: e de ajuns să văd „Peter Carey” pe copertă și scot banul.
Influența filmului în viețile noastre e imensă. Au de câștigat textele vizuale, care îl ajută pe cititor să-și proiecteze un film mental. Dar scrisul vizual nu e o invenție recentă. Homer ar fi fost un genial autor de scenarii. Și dacă un autor e capabil de așa ceva, cel mai bine e să încerce să nu rupă filmul, să nu înceapă brusc să servească filosofeală. E treaba cititorului să extragă sensul din poveste. Nu trebuie să i se spună cum ar trebui să gândească.
Capitolul unu este locul în care se prezintă problema protagonistului. N-am chef să stau juma’ de ora în picioare în librărie ca să citesc povestea vieții eroului de la grădiniță și până la problemă, sau descrierea amănunțită a satului în care locuiește. Înghit asta doar dacă aleg un roman de secol nouăsprezece, că știu la ce să mă aștept. E timp de-a lungul întregului roman să se tot prezinte trecutul și anturajul (dacă au de a face cu povestea). Totul trebuie să aibă legătură cu povestea. Scrisul de umplutură e dovadă de amatorism.
Capitolul unu în romanul de azi nu mai e descriptiv. Cu cât mai rapidă intrarea în problemă, cu atât mai bine. Îi admir profund pe cei capabili să o facă de la primele cuvinte. De pildă, iată fraza de deschidere creată de Anne Enright în The Gathering – Întâlnirea (premiul Man Booker 2007): „Mi-ar plăcea să povestesc ce s-a întâmplat în casa bunicii mele în vara în care eu aveam opt sau nouă ani, dar nu sunt sigură că s-a întâmplat în realitate. Simt nevoia să depun mărturie despre un fapt despre care nu știu dacă este adevărat. Simt cum fierbe în mine acest ceva ce poate niciodată nu a avut loc. Nici măcar nu știu cum să-l numesc. Cred că am putea spune că a fost o crimă carnală, dar carnea a dispărut și nu știu ce leziuni au rămas în oase.”
Acesta e genul de început pentru care plătesc cartea și plec. Nu am nevoie să verific restul capitolului. Tehnica dezvoltată, capacitatea de sugestie în cuvinte simple, încărcătura dramatică, misterul. Iar problema protagonistei e aici, în primele vorbe, deși nu știm care e, dar am putea să o numim „crimă carnală”. Deja rotițele din capul cititorului încep să facă supoziții, curiozitatea e stârnită. Nu-i așa?
Dar cel mai des întâlnit motiv pentru care las o carte, este folosirea clișeelor. La primul mă strâmb. La al doilea simt o înțepătură intercostală deranjantă. La al treilea s-a terminat. Nu mai contează nimic altceva. Când zic clișee, vorbesc despre genul de construcții pe care le știm cu toții… iubite de mulți. Sunt folositoare în vorbire, când ești blocat și nu poți spune nimic prea original. Dar în scris… nu sunt scuze posibile pentru folosirea lor. Să fie clar că nu mă refer la stilul de a vorbi al unui personaj, ci la vocea autorului. Clișeele folosite de către personaje sunt o extraordinară metodă de a le da viață.
Las aici câteva exemple de expresii ce mă împiedică să scot banul din buzunar, oricât de magistrală și de tensionată ar fi scena inițială.
– a porni cu dreptul
– toate la timpul lor
– toate pălesc în comparație cu…
– nu tot ce strălucește e aur.
– totul e permis în dragoste și în război.
– în ceasul al doisprezecelea
– a fi în aceeași barcă
– corpul nu se răcise încă.
– ca la mama acasă
– avea picioarele pe pământ
– avea capul în nori
– femeia tot femeie
– avea un viitor luminos
– adevărul gol-goluț
– a îngropa securea războiului
– nu se poate judeca o carte după copertă
– un lanț e la fel de tare ca cea mai slabă verigă
– veriga lipsă
– rece ca gheața
– nebun de legat
– lacrimi de crocodil
– o luptă ca cea între David și Goliat
– nu provoca soarta!
– floare la ureche (piece of cake)
– nu se vedea om cu om
– ochi pentru ochi, dinte pentru dinte
– slabe speranțe
– îi venea ca o mănușă
– în numele lui Dumnezeu
– plin de sine
– a mers prea departe
– a scoate peri albi
– regula de aur
– bani murdari
– istoria se repetă
– crapă de ziuă (admis doar în basme)
– într-o clipită
– cu sânge rece
– zarurile au fost aruncate
– e scris în stele
– doar vârful icebergului
– a și-o căuta cu lumânarea
Mai sunt multe altele, dar ați prins ideea. Dacă autorul îmi dă în cap cu „dragostea e oarbă”, e punctaj triplu! Nu e nevoie să mai aștept următorul clișeu.
Permiteți-mi să nu mă mai intereseze nici un strop ce altceva are de oferit un scriitor incapabil să iasă din așa obiceiuri lexicale.
Toată filosofia autorului trebuie țesută în poveste. Iar povestea se face din cuvinte alăturate în cel mai bun mod posibil. Asta e ceea ce înțeleg dintr-un text publicat: că are maximul de calitate de care autorul e capabil la acea dată. Și pornind de la acest criteriu, într-o proză sunt lucruri scuzabile și altele, care nu se pot accepta. Așa cum nu se accepta ca un arhitect să facă o casă strâmbă, ca un croitor să taie un costum câș; scrisul are rigorile lui. E un meșteșug ce cere exactitate și muncă multă asupra structurii și asupra micilor detalii. Nu oricine e alfabetizat e capabil să scrie. Poate să scrie ce vrea pe Facebook, dar nu și proză. Condiția numărul unu înainte de a fi scriitor, este ca autorul să fie un mare și riguros cititor.
