Poezia în vremea… holerei – „Poeme Alese” de Anne Sexton

Adevărata Poezie (facem și noi aici distincția pe care o fac unii suprarealiști între Poezie și Literatură!) are harul de a fi de actualitate ori de câte ori o citești, măcar parțial, din diverse fragmente, Fragmentul fiind, la urma urmelor, filosofic vorbind, substanța, materia prin care se manifestă cel mai clar. De pildă, deschizând binevenita antologie relativ recent apărută (antologie alcătuită după criteriul „sortării” de la cele mai recente volume tipărite la cel mai vechi), primul poem, care poate să ne convingă că poeta este o psalmistă anti-psalmistă, începe așa:

„Nu te uita acum, Doamne, suntem bine.” Și se termină așa: „Te rog, Doamne, suntem bine aici. Lasă-mă în pace, te rog./ Nu trimite moartea în costumul roșu și umflat și cu vocea ei de bariton.” Sau cu mască medicinală, cu izoletă!

În al doilea poem, „Sfaturi pentru un om drag”, dialog pentru prieteni, trădare, rațiune, jocuri („interpretări teatrale, discursuri scrise, învățate și rostite”) se dă una dintre cele mai corecte definiri ale iubirii: „„Iubirea pentru altcineva e/ un fel de/ rugăciune și nu poate fi programată; pur și simplu cazi/ în brațele ei, pentru că neîncrederea ți-e ștearsă/ de credință.”

Dar, din „Disperare” (alt poem), înțelegem că nu este deloc simplu:

„Cine este el?/ o linie ferată spre iad,/ ce se frânge ca un picior de mobilă?/ Speranța care, dintr-odată, face haznaua să refuleze?/ Iubirea care se scurge ca scuipatul?/ Iubirea care îți spune pentru totdeauna/ și apoi trece peste tine ca un camion?/ Ești tu o rugăciune ascunsă într-o reclamă?”

Încercând să afli cât mai multe despre poetă (poate nu ar fi fost inutil un studiu bio-bibliografic adăugat ediției), ești ispitit să o agăți în insectarul poeților damnați. Un poem este dedicat Sylviei Plath, care s-a sinucis. Anne Sexton s-a sinucis și ea. Dar este oare de ajuns pentru a lega un mod de a termina socotelile cu lumea noastră de o etichetă oarecare? Să adăugăm aici că Anne Sexton este una dintre poetele favorite ale Madonnei?

Într-o prezentare succintă apărută deja pe Bookhub.ro, se scrie: „Anne Sexton (1928-1974) este una dintre cele mai importante și mai influente scriitoare americane ale secolului XX. A debutat în 1960 cu volumul de poezie To Bedlam and Part Way Back. Acestuia i-au urmat alte zece volume, dintre care două apărute postum. După moartea sa, sunt publicate și Anne Sexton: A Self-Portrait in Letters (1977) și No Evil Star: Selected Essays, Interviews, and Prose (1985). A câștigat numeroase premii, printre care Premiul Pulitzer în 1967 pentru volumul Live or Die.”

Revenind la raportul credință (și în Dumnezeu, sau mai ales aceasta) – iubire – disperare, un poem din „Cumplita vâslire spre Dumnezeu” (1975) adaugă: „Poate că Dumnezeu e doar o voce gravă/ auzită de surzi,/ habar n-am.// Poate că sunt un nimeni./ E adevărat, am un corp/ și nu pot să scap din el./ Mi-ar plăcea să-mi iau zborul din cap,/ dar nici nu se pune problema./ E scris pe tabla destinului/ că sunt blocată aici în forma asta umană./ În cazul ăsta,/ aș vrea să vă atrag atenția asupra problemei mele.// E un animal înăuntrul meu,/ strângându-mă tare de inimă,/ un crab uriaș.// Doctorii din Boston/ s-au dat bătuți./(…)/ Crabul rămâne./ E o greutate imensă./(…)/ Am încercat rugăciuni,/ dar când mă rog, crabul strânge mai tare/ și durerea tot crește.// Am avut un vis odată,/ poate a fost un vis,/ că acel crab era ignoranța mea pentru Dumnezeu./ Dar cine sunt eu să cred în vise?”

Crabul poate fi scris și ca „șobolan” și chiar este, Dumnezeu poate fi insulă (în „Vâslind”), versuri din „După Auschwitz” (mulți s-au mai întrebat cum mai poate exista artă după grozăvii precum lagărele de concentrare naziste sau sovietice, după Nagasaki și hiroshima ș.a.m.d.) ne aduc aminte și de Aglaja Veteranyi (altă scriitoare care s-a sinucis): „Furia,/ neagră ca un cârlig,/ mă apucă./ În fiecare zi,/ toți naziștii/ au luat, la 8 dimineața, câte un copil/ și l-au perpelit în tigaie/ la micul dejun./ Iar moartea îi urmărea cu o privire enstânjenită/ și își scotea murdăria de sub unghii.//(…) Omul e rău,/ spun cu voce tare./ omul e o floare/ care ar trebui să fie arsă…//(…) fie ca omul să nu-și mai atingă niciodată ceașca de ceai./ Fie ca omul să nu mai scrie niciodată cărți./ Fie ca omul să nu-și mai pună niciodată pantofii./ Fie ca omul să nu-și mai ridice niciodată privirea/ în nopțile blânde din luna iulie.// Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată./ Spun toate acestea cu voce tare.// și mă rog ca Dumnezeu să nu m-audă.”

În „Piesa”: „Să fii fără Dumnezeu e să fii un șarpe/ care vrea să înghită un elefant.” Vă amintiți aici de Micul prinț?

În „Boala de moarte”, poem care ar trebui citat în întregime, poate ne-am apropia cel mai mult de înțelegerea actului final, al sinuciderii, privit nu ca act de sfidare a Voinței, a Dogmei (aproximative) ci ca un act de iubire ( poemul „Dimineață binevenită” ar aduce o lumină în plus!), râsul lui Iisus din final, sărutul-dar de răsuflare fiind precum vorbele pentru tâlharul cel bun, în condițiile în care începutul poemului este acesta:

„Dumnezeu a plecat din mine,/ de parcă marea s-ar fi evaporat devenind hârtie abrazivă,/ de parcă soarele s-ar fi transformat într-o latrină./ Dumnezeu a plecat din degetele mele./ Au devenit pietre./ Corpul meu a ajuns un cotlet de oaie,/ iar disperarea bântuie prin abator.// Cineva mi-a adus portocale, dar eu, cuprinsă de disperare,/ n-am putut să mănânc nici măcar una,/ pentru că Dumnezeu era în toate./ Nu puteam să ating ceea ce nu-mi aparținea./ A venit preotul,/ mi-a spus că Dumnezeu a fost chiar și în Hitler./ Nu l-am crezut, pentru că,/ dacă Dumnezeu a fost în Hitler,/ atunci El trebuie să fie și-n mine.”

Dar aici să fim cu grijă, să nu vindem în plus Moartea poetei! După cum proorocea în „Caietele morții” din 1974, anul fatidic!

Existența („Toată ziua am construit/ o existență și acum/ soarele se scufundă să/ o rupă în bucăți./ orizontul sângerează/ și își suge degetul./ Degetul mic și roșu/ se face nevăzut./ Iar eu mă mir de/ existența asta cu mine însămi,/ visul ăsta pe care-l trăiesc./ Aș putea mușca din cer/ ca dintr-un măr,/ dar mai degrabă/ aș întreba prima stea:/ de ce sunt aici?”) poate fi mereu, depinde de sensibilități, o vreme a holerei, a coronavirusului… Viața și sfârșitul Annei Sexton pot fi date ca un fel de (anti)exemplu, opera rămâne (moștenire) ca luptă, război pe viață și pe moarte cu destinul, cu mentalitățile, cu un anume imaginar. Fără a mă da cocoș al hermeneuticii: