Cordel a dresat o lebădă neagră
nimeni nu știa cum ajunsese pasărea în satul de la capătul lumii
în satul cu o singură crâșmă unde noaptea
lebede albe se adună
să joace vrei să fii milionar pe dezbrăcate
în satul priponit între dealuri de zbaterea unor aripi
aripi cu aromă de ceai verde care amestecă aerul după vechi formule
– Nu e vântul, Liviule, mânca-ți-aș pana ta, sunt zburătoare
nu le văd nici eu, nici tu, dar îmi umplu curtea de găinaț
și de sughițuri
le mătur dimineața și le folosesc ca bălegar pentru ăla din beci
E adevărat, în pivniță are un cireș mare, plin de fructe mereu
a pus o pisică albă de pază care mai mereu doarme
cu ochii deschiși are urechile ca niște aripi de vin negru
– Nu e vântul, Liviule, sunt zburătoare care cred că se întorc
din mintea aia a ta neîncepută
Cordel a dresat o lebădă neagră cum ziceam
ieșea cu ea pe uliță să își ia țigări
o ținea pe umăr îi dădea să mănânce boabe din palmă
și dacă vreunul mai netemător voia să meargă la București
cu treburi pe la ministerul agriculturii sau
cu mâncare pentru copilul de la facultate
imediat îi dă lebăda să îl ducă acolo
dar nu trebuia să aibă omul pachete mai mari de 1 kilogram
că lebăda se enerva și ocolea pe la Viena
odată a luat-o pe la Amsterdam – atunci a ciugulit jointuri
două nopți la rând
și se credea Superman sau poet român contemporan de succes
Lebăda lui Cordel își întindea larg aripile
și recita tot zborul poezii din Omar Khayyam
un fel de combustibil eco
lăsa pe cer urme traduse de credincioși ca semne de la ăl de sus
și dădeau buzna în casele de pariuri de la parterul blocurilor
Lebăda neagră a lui Cordel bea de stingea
o găseam adesea sub patul lui de pe verandă sforăind zgomotos
cu ciocul scrijelea poeme pe podeaua de lemn
mai făcea și greșeli dar își permitea – era singura lebăda neagră din sat
Mulți se temeau de ea
deși era blândă și avea ochi frumoși ca de căprioară
până într-o zi când Cordel a făcut-o friptură
venise un văr de la Buzău pe la el
apoi a dus el oamenii la București – puteau să aibă bagaje și de 3 kilograme
după o săptămână a reunțat:
cazarea era scumpă la Amsterdam, la Paris turnul Eiffel
se punea mereu în calea lui indiferent de traseu
la Pucioasa lumea îl știa din poeziile mele și se rușina ca o lebădă mare
la măritat cu realitatea de care nu voia să audă
– Liviule, scrie dracului un poem despre negru, să
mai vopsesc cu el una d-asta albă de la crâșmă, am obosit de atâta zbor
să fie un poem mai lung, te rog eu, că vreau să dau un pic
și pe motanul ăla din pivniță
și pe ghetele cu care ajung în poeziile tale
