Pledoarie pentru alţi Balcani

Un balcanic, unul sensibil (dacă însuşirea aceasta nu este deja inclusă în gena peninsulară), va fi înfiorat dacă va citi Trilogia balcanică. Forţa deflagrantă a emoţiei declanşate de Matei Vişniec nu stă însă în oroare, ci în tensiunea oscilantă care-o aminteşte, permanent sugerat, la tot pasul.

Despre sexul femeii – câmp de luptă în războiul din Bosnia e scrisă în 1996, publicată în franceză un an mai târziu şi montată în premieră mondială tot în ’97, în iulie. Piesa a fost jucată de peste douăzeci de ani şi tradusă în 15 limbi (cel puţin până în 2016, anul publicării de către Editura Humanitas).

Kate McNoil a părăsit temporar postul deţinut la Clinica de Psihiatrie din Boston şi a sosit în Europa ca să evalueze urgenţele medicale din Croaţia şi Bosnia după războaiele ulterioare destrămării R.S.F.I. În vârstă de 35 de ani, licenţiată a Universităţii Harvard, specialistă în nevroza obsesională şi în tratament psihanalitic, ea va ceda nervos după paisprezece luni în Bosnia şi participarea, ca psiholog de echipă, la deschiderea a şaptesprezece gropi comune, drept care va cere transferul la centru medical al Alianţei Atlantice (aflat în Germania) pentru a aplica un procedeu inovator, „metoda cathartică”, în psihoterapia femeilor violate în Bosnia. Specialistă (cu doctorat) în Freud, încearcă să utilizeze conceptele acestuia în explicarea surselor violenţei etnice în Bosnia, respectiv să se ajute de impulsul sexual şi libidoul naţionalist pentru explicarea actelor de viol în războaiele iugoslave interetnice. În aceste condiţii o cunoaşte pe Dorra, despre care ştim evaziv doar că „vorbeşte cu accent din Europa de Est”, dar cu certitudine că a fost violată de cinci bărbaţi musulmani, croaţi sau sârbi.

Pentru a determina diagnosticul Dorrei, Kate completează fişe de observaţie pe tot parcursul dramei, fie că e vorba de un spital (Slavonski Brod) din Croaţia lui mai 1994, unde notează în jurnalul său intim că „în războaiele interetnice, sexul femeii devine un câmp de luptă”, fie într-un lagăr (Doboj, iunie ’94), unde se întreabă dacă „oare etniile care nu au avut niciodată un stat naţional reacţionează întrucâtva precum fiinţele care nu au atins stadiul sublimării libidoului sexual?”, fie într-altul din Bosnia (Modriča, august ’94), când constată, pe rând, că subiectul suferă de nevroză traumatică, apoi de o alterare a eului (mecanism de apărare), pe urmă că a ieşit brusc din starea de prostraţie; pe malul Lacului Constanţa, între Germania şi Elveţia, în centrul medical al N.A.T.O., va scrie cu satisfacţie că, alternând agresivitatea cu momente de cădere în sine însăşi, subiectul este suspect să „se instaleze într-o nouă relaţie cu lumea exterioară”.

Jurnalistul Matei Vişniec a fost timp de patru ani, pe durata conflictului interetnic şi asediului oraşului Sarajevo, corespondent Radio France International: aşa i-a venit ideea de a scrie o piesă despre „barbaria modernă, despre toxicitatea pulsiunilor naţionaliste”. Piesele Trilogiei au în centrul lor Balcanii văzuţi „ca oglindă a lumii întregi”.

Potenţialul detonant al zonei are origine calculată cu explicaţii complexe. O dată (p. 23) este menţionată energia prin care etniile au fost obligate să fraternizeze, din care a rezultat o lungă frustrare naţională tradusă psihanalitic ca „revanşa freudiană a popoarelor care nu au avut niciodată ţară”; în altă parte (p. 26) este pus reflectorul pe relaţia… indisolubilă dintre bărbatul balcanic („Ăştia sunt Balcanii… O pulberărie sentimentală”) şi inexorabilul său destin etilic. Dar esenţa tulburărilor este identificată şi apoi prelucrată etnic pentru fiecare popor balcanic aici:

„Cum bea un pahar, în omul din Balcani se trezeşte sensul istoriei. În cârciumile jalnice unde trage la măsea, că e la Zagreb, la Belgrad, la Tirana, la Atena, la Bucureşti, la Sofia, la Ljubliana sau la Skopjie, omul balcanic devine brusc internaţionalist şi generos în dragostea pentru aproapele său. Astfel că judecă lumea prin filosofia lui «dar». «Dar» este cuvântul cheie al spiritualităţii balcanice, este oglinda gândirii, este pragul dincolo de care discursul plat se-naripează în dialectică nuanţată” (p. 39).

Toate aceste poziţionări contribuie la înţelegerea istoriei peninsulare recente. Dacă sexul femeii inamicului etnic este noul câmp de luptă al noului războinic, atunci „violul este o formă de strategie militară pentru demoralizarea duşmanului” (p. 25), interpretează Kate undeva în jurnalul său.

În urma violului, Dorra a rămas însărcinată. Îşi urăşte fătul şi-şi îndreaptă mânia neputinţei către divinitate într-un „Tatăl nostru” întors pe dos, unde credinţa este anulată fiindcă poporul tinerei l-a ucis pe Dumnezeu. Kate va susţine cu statistici cutremurătoare (şi autentice) că au fost violate femeile vecinilor de odinioară, foştilor colegi de şcoală, celor cărora violatorul le-a spus „frate” timp de aproape jumătate de veac; şi Dorra va prezenta un groaznic sinoptic (la fel de obiectiv) al atrocităţilor (p. 67 – 69), fapte de cruzimi nebănuite.

În momente de ananghie, eroinele fac schimb de roluri, de posibilităţi, de competenţe. Psihanalistul american îi povesteşte victimei bosniace, în câteva episoade, istoria familiei sale de emigranţi irlandezi, cu precădere despre bunicul său care toată viaţa a avut de-a face cu universul rocilor. Numai că, dacă-n Irlanda de baştină, pietrele erau inutile şi dispuse pe orizontală, în America adoptivă a tăiat trei decade piatră valoroasă pentru o puzderie de zgârie – nori; „în familia McNoil suntem cu toţii nişte dezgropători înnăscuţi”, dar, spre diferenţă de bunicul său, Kate dezgroapă cadavre din gropile comune. De aici vine impulsul conştientizat de a-şi asuma copilul unei Dorre care vrea să avorteze, din metafora speranţei colosale (pe atât de deşartă) de a găsi măcar un supravieţuitor viu într-o groapă comună. Într-un circuit invers, bosniaca, simţind-o pe Kate în pragul căderii nervoase, va face cu tact, pricepere şi randament pe psihoterapeutul (mai ales că a citit jurnalul acesteia), ba încă are şi suspiciunea că în faţa sa se joacă „rolul subconştientului culpabil al Statelor Unite” (p. 64). O scenă în care empatia (nu doar de gen) provoacă la sincerităţi prin care se asumă (pe fondul consumului de alcool, ca să fim cinstiţi) atitudini de ordin xenofob este cea (teribil de dureroasă şi convingătoare!) în care Dorra sfârşeşte de exemplificat teoria balcanicului „dar”, iar Kate o „implementează”, dezinvoltă, în pestriţa Americă de azi.

Piesa de început a Trilogiei balcanice nu este despre actualitatea conceptelor freudiene. Nu este nici despre efectele curative ale unei metode. Substanţa ei este compasiunea productivă, iar interogaţia primă e cât/dacă Balcanii s-au schimbat după crâncenul deceniu 1991 – 2001. În raport cu jurnalistul Matei Vişniec, dramaturgul cu acelaşi nume a izbutit ce a vrut: un alt „tip de demers şi de reflecţie” pentru înţelegerea istoriei. Piesa bate, din timp în timp, clopotul în dungă, iar sunetul este unul singur şi mai tânguitor decât un documentar de război. Aflată la capul mortului, piatra nu mai e nici orizontală, nici verticală, este hotarul istoric al unui nou început al Balcanilor.

Trilogia balcanică de Matei Vișniec