Mircea Cărtărescu a utilizat formula parodică în lirica dinaintea Levantului, dar opera de faţă se impune tocmai pentru că de-formările textuale sunt înglobate într-un text „epic” de formă sferică, oglindă literară şi literală, cu textele reflectate şi asumate prin re-formulare, de-formare, ,,altoire” livrescă. Iată cum pe fundalul (textual) din cântul al optulea se regăseşte Dumbrava roşie; visul alegoric coboară dintr-o cunoscută scrisoare eminesciană, drumul ca popas, al discursurilor, însă, vine din Ţiganiada şi tot aşa. Pe formula Anton Pann aflăm un personaj nastratinesc, tuşat, însă, eminescian. Sunt prezente şi accente de baladă populară (!) antiotomană, muiată arghezian, cât şi personaje ipostaziate eroic, după Alecsandri. Asemenea ,,reflexii” sunt multe şi intersectate. Stabilirea Inimoasei din Ţiganiada în ,,Valahia ferice” (Levantul) sancţionează prin prelucrarea, şi ea accentuată, a raiului gastronomic de la Budai-Deleanu, tocmai umflarea patriotardă (!?) cu bucăţi/ bucate din pamfletul eminescian. Şi ,,storyul” lui Zotalis este o proiecţie anamorfotică, fiind ţesut pe dihotomia împărat versus proletar, din nou utilizată de tradiţie, fie şi didactică. Incitantă se dovedeşte şi interferenţa absurdului călătoriei (după Ţiganiada) cu traseul barbianului Nastratin, ceea ce trimite şi la textele de referinţă, prin deformarea de viziune şi scriitură. Totodată, se revelează şi un ,,sens” nou, cum se întâmplă cu poeziile Alisei din ,,ţara minunilor”, tot anamorfoze literare, de fapt.
,,Balcanul” de Giurgiu va fi văzut din balon (unde este Chiriţa?) din perspectivă aberantă, dar vehiculul însuşi devine instrument catoptric prin care sunt expuse imagini iluzorii: ,,Manoil văzu-n lunetă că tot târgul e spuzit / Dă guri roşii cu dinţi putrezi şi dă ochi holbaţi ca cepe, / Vrând pân care mehanismu stă beşica a pricepe / Atârnată-n bagdadie, punând soarele-n eclips…” (s.n.). Cei aflaţi în ,,zepelin” au grijă să prindă unghiuri ale vederii, dar manevrarea instrumentului, ,,manivelele”, se dovedesc a fi textuale. De aceea, se întoarce ,,un ochiu dă lentilă”, se aşază ca pentru fotografiere ,,mehanismul… / Pă un trepied” pentru a se prelua din oglindă ,,balonul”. E chiar capitolul zborului cu ,,beşica”, şi nu oricum, ci prin proiecţii cu autorul pus în oglindire pe note eminesciene, ironizate:
,,Dodată din lentil o rază vâscă / Decupă din epopee bucăţica cu balonul / Ca p-o poză-n patru colţuri. Preţ de-o clipă în cotlonul / Deschis astfel în «Levantul» apărui chiar eu, bătând / La maşină cântul nouă, chip prelung, obraz plăpând / Ochi ce obsedaţi de sine doar pe sine se întort. / Dară Leonidas coase gaura c-un fir de tort, / (…) / A rămas ceva din astă nălucire mă întrebi?”.
Autorul, poziţionat în centrul ,,beşicăi”, şi din perspectivă încetinită (,,încet-încet”), creează, pe textul-referinţă, prin urmare, propria scriitură, ana-morphae. Scenele vizionate astfel devin ,,vitralii” puse, ironic, pe seama ,,cetitorului” implicat, prin urmare, în scriere / vedere cu asupra de măsură (asupra-postmodernism). Cărtărescu îşi prezintă instrumentaţia, unghiul adecvat unui „cap compus” cu ştiinţă:
,,Toate în anamorfoze stranii se răsfrâng în bilă / Şi apoi se inversează-n a eonului pupilă, / Pe retină pune fire de culori ca pe gherghef / Şi lichide colorate curg pân nervii de sidef / Pân ajung prin centrul optic, unde să combină straniu / Şi apoi să proiectează pă peretele de craniu /…/ Şade-un singur spectatoriu ce se zbate strâns în faşă, / Paralitic doar privire… / Are-un singur ochiu-n frunte şi aripe-n subţiori. / Este ţestul…” (s.n.).
Ceea ce este reflectat strâmb, datorită mecanismului liric, ficţional şi concret totodată, devine text real. Personajele, evenimentele, obiectele sunt realităţi ,,livreşti”, decupate ca iluzii de ,,optică” textuală, surprinse în clipa facerii:
,,Manoile, …eşti vis ca toate (de la viaţa ca vis – Eminescu la textul ca iluzie – Cărtărescu – n.n.) …eşti numai personagiu dă hârtie şi dă gol”. Tocmai ficţiunea are comportament fizic, aşa încât relaţia autor –personaj se desfăşoară în grotescul acestui exces de obiectivare/ concreteţe a livrescului: ,,dar ce dracu faci? Dă-mi drumul, uite mâneca mi-ai rupt! / Lasă-mă, dă-mi drumul, respectă convenţia, ce naiba! … şi totuşi ce labe viguroase! ia te uită, poetul, visătorul, Doamne…”.
Şi, după model, cu ironie, întrebarea ,,ce mai este Poesia?” are tot pre-lungiri eminesciene: ,,Libertatea ce mai este / Dacă lumea mii de valuri are?…”, în contextul ludic, deja citat. Sursele revoltei personajului faţă de autor nu-s uitate (Unamuno, Pirandello, Borges), livrescul intră într-un joc deformator care culminează cu facerea operei (a se vedea epitaful autoironic, urmat de aluzia la călătoria lui Dionis, acum intergalactică, de fapt o instalare a Cuvântului). Şi cugetările geniului şi călătoria galactică apar micşorate (hibrida vestimentaţie, vocabule familiare…): ,,Îmbrăcat sunt cam subţire: doar cu blugii bleumarin / Şi un plovăr care dunge albe pă fond mov lăţeşte. / Dar la foc dă vreascuri putrezi încălzesc a mele deşte”. ,,Eul proiectat telescopic” (Ion Pop), nu este decât unul multiplicat din iluzii optic-textuale.
Chiar epicul se ţine de poetici vechi în astă comedie a literaturii, nu întâmplător o Ţiganiadă, dar de forme lirice româneşti. Periplul este, prin urmare, unul deformat. În ,,globul de cristal” se autogenerează un text care oglindeşte cu bizarerii o adevărată ,,istoriografie” lirică. Totuşi, stilurile, viziunile înaintaşilor au o a doua viaţă cu aceste proiecţii. Textele dintâi rămân la locul lor, în chiar istoria literară, dar au şi o nouă viaţă, de forme modificate. În comparaţie cu Ţiganiada nonsensul e aruncat asupra ,,iluziei” textuale, născute cu/ din celelalte texte. În mintea Dumnealui, „efendi narator”. Punerea lor în dificultate anterioare ajunge la epică de poetici într-o comedie a literaturii pe tema călătoriei ţiganilor, pre-texte, de fapt, ca şi autoreferenţialitatea, ridiculizată prin minimalizare. Creatorul ajunge ,,o stafie / Doar de câlţi şi doar de rips” în momentul simultaneizării groteşti a genezei cu apocalipsa (,,Şi-auzi peana care-l scrie / Cu trosnet de Apocalips”), dacă tot avem de-a face cu clocirea unei ,,iluzii”. Într-un cosmos livresc, gestica autorului aduce, în unghi comic, tot o cosmologie / un crez romantic: ,,El doar s-a salvat din spume, / Din iluzie, eclips”.
Universul ficţional stă în vizorul catoptric al scriitorului, ,,un ochiu” bizar. Geneza textuală se realizează în tipar parodic, deodată şi anamorfotic. Avem în vedere, evident, unghiul deformator, figurile, inclusiv cea androgină, fiind strâmbate, iar voinţa schopenhauriană de facere (,,dor nemărginit”), ridiculizată:
,,Stele-n stele se înghesui pân-un glob a-nchipuit. / Străveziu… / Globul crapă pă din două, jumătăţile iar crapă / Şi tot astfel mai dăparte, o fiinţă se încroapă, / Făt ciucit în burta caldă-a beznei duhului dân noi. / Cap imens şi ochi albaştri şi căinţă dă moroi. / (…) / Fătul… / Prinde-a creşte ca un lujer desdoit sub bolta largă / Pân cel mai nalt dân ceata-mi i-ajungea pân la genunchi. / …O ruşine de bărbat / Prea frumoasă dumnezee…” ş.a.m.d.
În această formulă catoptrică, textul prim se proiectează, deci, strâmbat, creându-se altă viziune, ,,aleatorie” (cum punctează însuşi Levantul). Teme eminesciene sunt proiectate bizar: ,,Eu sunt tu şi tu eşti altul, asta ştiu, da-ţi mulţumesc”. Limbajul satiric eminescian intră şi el în funcţie, dar lexicul şi motivele expuse ,,Părintelui” sunt atribuite ,,babei” mefistofelice (!). Una racordată la ridicol: ,,Cald le e în astă lume la lingăi, la farisei. / Şi la curve. Câtă ură, câtă luptă s-umpli maţul, / Ce sudori între cearceafuri râncede când joci satrapul (…) Oameni sunt? Aşa mâncare dă rahat, atâta vorbă / Pentru o dregătorie, pentr-o lingură de ciorbă…”).
Levantul propune aceste perspective, când apropiate când depărtate faţă de textele referinţă, într-o catoptrică mereu înşelătoare, poemul în curs de scriere hrănindu-se continuu din reflexie pe tiparul, nici el aşa de epic, al Ţiganiadei. Periplul este dublat de unul al textelor, strâmbate, mitul central fiind acela al creaţiei, proiectată într-un ,,glob de cristal”, în fond oglindă sferică (text anamorfotic care oglindeşte prin descompunere, deformare o adevărată ,,istoriografie” lirică). Totuşi, fragmentele textuale, stilurile, viziunile înaintaşilor au şansa relecturii în opusul cărtărescian, cu al său ,,ochi în ochi”, perspectivă de aproape, orizontală, prin citatul din final răsturnându-se şi ea.
Cu motto-ul eminescian are loc tot o punere în abis întrucât Mircea Cărtărescu operează asupra liricii româneşti ca un postmodernist, lectura sa devenind re-scriere, ludică, modificată. Textele dintâi rămân la locul lor, în istoria lor, dar au şi asemenea proiecţie în literalitatea, în epopeea care conţine fabula unei întemeieri „neîntemeiate”, a unui parcurs fără sens, ca în Ţiganiada. De data aceasta, nonsensul e aruncat şi asupra ,,iluziei”, clocite, născute cu/din textele altora. În mintea dumnealui, „efendi narator”.
Lumea este vizată ca text, dar glosată, deformat, după model/ poetică, mai ales eminesciană. Textul înseamnă mânuirea iluziilor, ,,efectelor plămădite îndelung”, cu ajutorul mecanismului care dislocă, modifică, îmbină (aminteşte alte) texte. Peste ,,forma” Ţiganiadei apare o nouă epopee, peste textele referenţiale se supra-pun „capetele” noi, arcimboldiene, văzute dintr-un unghi / perspectivă care le modifică, totodată. Vorba lui Cărtărescu:
,,Iar foile imense / Ale ăstei ciudăţenii, macramé cu aţe duse, / Ce acum o ţii în mânuri, se dădură înapoi / Zeci de stânjeni, în grosime, avea ele pentru noi. / Care doară ca gângănii într-o lume dă papir / Vieţuim purtaţi de-a valma de-al Istoriei delir, / Cărţi în cărţi şi vise-n vis, lumi în lumi, telescopate…” (s.n.).
Unitatea stilistică vine nu din asamblarea poeticilor ,,narate” ci din modificarea lor continuă. Din unghiul optic bizar devenit chiar text. Altul. Cărtărescu aduce martori „tehnologi ai fantasiei şi mehanici ai visării…”, semenii săi.
Personaje, obiecte, peisaje sunt privite chiar în concavitatea oglinzii textuale, ,,globul dulcii poezii”, dătătoare de ,,ilusie”. Evenimentele au loc tot într-un spaţiu catoptric. Astfel, în ,,salonul cu oglinzi” se desfăşoară sfatul (să ne amintim Ţiganiada), convertit în ospăţ, caricaturizat ca şi luptătorii: ,,trup de oaste fistichie. / Unii, nehaliţi de zile, se azvârlă pre ospăţ, / Lipăind din farfurie condeiate cu răsfăţ, / Or rupând din purceluşul de pă tava cu lămui; / Alţii ochii îi roteşte după sânuri de statui”. Ecourile eminesciene sunt la vedere: ,,Când peniţa moi în purpur să scriu florile de crin, / Nu ştiu cum, dară să strânge al meu duh în al meu pept, / Mâna-mi tremură pă filă / Parc-ascult şi parc-aştept / Cineva să-mi plimbe peana peste filă de la sine, / Singure ca să scrie buchiile levantine”.
Un portret de cugetător este ,,compus” în ecou eminescian, ca un mânuitor de instrument al iluziei, văzut în peisaj antropomorf:
,,…hrubele-aste de lichenuri şi de lut / Sunt doar vinele prelunge ale Unuia ce ţine / Universu-n mâna-i lungă, ca o bilă de lumine”. Şi Nastratin este un cap compus, om-floare cu funcţie tot reflexivă (,,orhidee de oglinzi”): ,,faţa-i deveni de sticlă / Cu pomeţii ca de abur, cu măsele ca de pâclă, / Iară ţeasta ca o coajă străvezie i se-arată / Dă sub care înfloreşte orhideea colorată”.
De altfel, personaje, obiecte, peisaje sunt privite chiar în concavitatea cea textuală, ,,globul dulcii poezii”, reflexivă, dătătoare de ,,ilusie”, ele însele oglinzi textuale. În ,,salonul cu oglinzi” are loc sfatul, amintire a discursurilor despre forma de guvernământ din Ţiganiada, pentru chivernisirea ţării. Momentul este convertit în ospăţ, şi acesta caricaturizat, ca şi luptătorii: ,,trup de oaste fistichie. / Unii, nehaliţi de zile, se azvârlă pre ospăţ, / Lipăind din farfurie condeiate cu răsfăţ, / Or rupând din purceluşul de pă tava cu lămui; / Alţii ochii îi roteşte după sânuri de statui”. Nu-i uitată matricea conducătorilor fără ,,patrie”, cu visul alegoric de dominare. Până şi în autoreferenţialitate, ca în fragmentul următor, este o proiecţie dublă (cu Eminescu în ecou): ,,Când peniţa moi în purpur să scriu florile de crin,/ Nu ştiu cum, dară să strânge al meu duh în al meu pept,/ Mâna-mi tremură pă filă/ Parc-ascult şi parc-aştept/ Cineva să-mi plimbe peana peste filă de la sine,/ Singure ca să scrie buchiile levantine”. Cele mai multe ecouri textuale sunt din opera eminesciană, Mircea Cărtărescu dublând, astfel, „visul chimeric”.
Construindu-şi propriul text ca pe un ,,glob”, oglindă sferică, autorul utilizează perspective apropiate sau depărtate într-ale poeticii, schimbând dimensiunile, aşa cum textul însuşi modifică, reflectând, celelalte texte sau pe el însuşi, mai ales că globul-scriitură capătă unghiuri/ stiluri diferite (după model). Iluziile optice, date de ,,bila de cristal”, sunt explicit mutate în aria concreteţii: ,,globul palid ce reflectă-n ape grele / Deformatele ferestre, draperiile rebele”, dar şi în cea textuală, în care sunt vizaţi ,,auctorele”, personajele, cititorul, limbajul ş.a.m.d. Toate sunt privite, cu efectul cunoscut, în ,,globul” catoptric. Chiar scriitura este fixată ca oglindire ,,sidefie”, maşina de scris devenind instrumentul anamorfelor:
,,Atomii mahinei creşte ca cât stelele dă mari. / Este însuşi universul în de care locuim / Un alt univers mai mare, gigantescul Elohim, / Cu degeţi schinteietoare dă comeţi şi supernove, / Bate la maşina asta transfinite, şuie slove” (s. n.).
Cântul „anexă”, numit ,,variantă” pentru al unsprezecelea, mai teatral, are în vedere drama istorică, dar cu ,,perdea”, elementele voievodale, inclusiv actorii, amestecând contemporaneitatea cu modelul, tras la „manivelă”. „,Romândor viteaz” din Ţiganiada are de ales chiar ,,sosia” lui ,,perfectă”, Românaş. Într-un decor voievodal şi cu personaje balcanizate încă odată după I.L. Caragiale, cum este Tartarot–Vodă, deformările eroice, compunerile urmuzene fac hazul acestui capitol, demn de finalul unei drame istorice (în registru parodic). Ca într-o bufonadă scripturală, când eroul trage spre ,,pieptul lui Vodă” se rostogoleşte din instrumentul jucărie chiar ,,bila ridicolă”, nu alta decât poemul. Vodă va da şi un verdict de ucidere pentru eroul Românaş („în costum naţional, cu un pistol imens, având gura în formă de pâlnie la brâu”).
În fine, Levantul funcţionează ca lume catoptrică, „globul” reflectând dinăuntru şi dinafară textele înaintaşilor, dar şi pe cel care tocmai se scrie, totul fixat ca ,,ilusie”, desigur scripturală, lucru asumat de scriitor (,,carte mult ciudată” (s. n.), cum spune personajul alter, Manole).
