Primul festival internațional de monodrame de la Ujgorod s-a încheiat în forță cu spectacolul teatrului privat Ararat (Baia Mare, România). Numele colectivului se asociază cu muntele la care a ajuns Arca lui Noe, când apele diluviului s-au potolit. De acolo porumbelul a adus o ramură de măslin patriarhului, ceea ce însemna speranța mântuirii întregii rase umane. De aceea, fondatorii trupei de teatru au dat acest nume teatrului, drept un simbol al speranței, optimismului, drept un „semn rutier” de nădejde în actuala mare furtunoasă a vieții de zi cu zi, care spală fundația Europei Centrale și de Est.
Spectacolul pus în scenă este, de fapt, drumul simbolic în căutarea muntelui Ararat, a unei stabilități solide în incertitudinea prezentului.
Autorul piesei Pictorul de pancarte, Marian Ilea, prezent la premieră, a remarcat că montarea spectacolului e reușită, că premiera internațională a Pictorului de pancarte a adus pe scenă un personaj complex, jocul actorului depășindu-i așteptările.
De fapt, spectacolul a fost perfect integrat în interiorul surprinzător al castelului din Ujgorod, sub vechile bolți, care au supraviețuit timp de secole unei istorii zbuciumate dar care cu siguranță rămân ca mărturie viitorului.
Vechea sală întunecată, în care au încăput câteva zeci de spectatori, semăna cu Arca lui Noe, dar era dominată de un singur actor. Claudiu Pintican a lucrat în teatrele de stat și municipale din România, are experiență în management, așa că în prezent își implementează propriul proiect. El îl joacă pe unul dintre „șuruburile meseriilor” puțin cunoscute dar importante ale fostului sistem socialist, fără de care nu se întâmpla nimic – nici în România pe timpul lui Ceaușescu și nici la noi, pe vremea lui Brejnev. Este vorba de un pictor de pancarte, autor sau copiator de numeroase lozinci, slogane și panouri, fără de care este imposibil să ne imaginăm sistemul politic de atunci. Aceasta este viața personajului în mijlocul unei minciuni bine definite, în care e imposibil să creadă orice persoană sănătoasă și gânditoare, dar care minciună, indubitabil, apăsa și rupea în bucăți sufletul pictorului de pancarte, îl răscolea până în subconștient și de acolo săreau afară cele mai misterioase straturi ale psihicului uman.
Îmi amintesc de caricaturistul sovietic Boris Yefimov (n. 1900 – d. 2008), frate al jurnalistului reprimar M. Kolțov, care, spre deosebire de soarta fratelui său (sau poate tocmai din acest motiv) a continuat să servească cu credință autoritățile fărăsă-și facă iluzii și a supraviețuit astfel până la o vârstă matusalemică. Eroul pe care-l întruchipează pe scenă actorul Claudiu Pintican e cam de aceeași statură mentală. La un moment dat un necunoscut îi dă în cap cu o pancartă, ca răzbunare, după căderea stalinismului românesc, îi sparge capul și pictorul de pancarte începe să aibă probleme cu psihicul și apoi cu prostata. Denumirea românească a bolii este în acord cu sintagma „tată prost”, astfel că el capătă un complex – cu orice preț vrea să-i convingă pe toți, și mai ales pe sine însuși, că este tatăl perfect pentru fiica sa, deși ea nu duce un stil de viață decent (ginerele pictorului mai că nu urlă!) dar tatăl ei acoperă și, treptat, se aseamănă în comportament cu fiică-sa.
Astfel, baza literară este suprarealistă, această metodă pe care o folosește scriitorul fiind ideală pentru redarea realităților conflictuale ale perioadei noastre de tranziție.
Și cum interpretează actorul acest rol! Se simte absența completă a oricărei limite (granițe) între el și spectator. De-a lungul întregului spectacol ai impresia că actorul îți vorbește ție personal, poartă un dialog încrezător între patru ochi. Pintican este capabil să joace doar cu ochii, în decurs de 65 de minute schimbă zeci de impresii, o astfel de bogăție de expresii faciale rar întâlnești la o singură persoană.
Da! Și nu numai expresivitatea mimicii! Pentru performanță, în timpul spectacolului, actorul dezvăluie zeci de măști, apare în fața spectatorului ca întruchipare a unor personaje diferite.
Pictorul de pancarte, după încheierea perioadei socialiste, simte că meseria lui a dispărut și își deschide o mică tavernă, unde vin o mulțime de mușterii, fiecare cu soarta lui, cu povestea lui. Actorul ne arată toate aceste personaje, trecând de la monolog la acțiunea panoramică, în masă. Polifonia, ca în romanele lui Dostoievski, în care fiecare personaj își are propiu-i adevăr, unic, lipsit de concordanță, dar foarte important pentru el însuși. Tehnica actoricească este pur și simplu impresionantă. Într-un interval scurt de timp să te afli în pielea atâtor personaje, nu e la îndemâna oricui.
În același timp, protagonistul și pictează pe coli de hârtie care literalmente înconjoară zidurile castelului, mai și lansează glume spumoase din care pudicul e absent și se și plânge de propria-i soartă. Nu e de mirare că Pintican coboară de pe scenă de parcă ar fi ieșit dintr-o saună.
Astfel, festivalul de la Ujgorod s-a încheiat cu un adevărat crescendo al artei dramatice! S-a demonstrat că teatrul european modern (s-au jucat șapte piese din cinci țări) se află în căutarea unor noi mijloace expresive, posibilități tehnice și, ce e mai important, noi teme și imagini.
Vechea urbe a Ujgorodului s-a aflat chiar în epicentrul experimentului teatral. Dacă se va consolida această tradiție în domeniul teatrului cu alte festivaluri importante, Ujgorodul va dechide o nouă pagină tentantă a istoriei sale…
P.S. Traducerea acestui text a fost realizată de Elvira Chilaru, jurnalist emerit al Ucrainei.
Serghei Fedaka – ziarul Nedilea
