Arundhati Roy – Dumnezeul lucrurilor mărunte

„Luna mai este o lună toridă și înnăbușitoare în Ayemenem. Zilele sunt lungi și umede. Râul seacă și ciori negre se îndoapă cu fructe viu colorate de mango, în copaci nemișcați, de un verde prăfuit.” (pag. 9)

O incursiune în miezul Indiei, printre arome și culori, printre cutume și interdicții, în ritmurile tragice ale iubirii și nostalgiei prinse în vârtejul adesea ostil al cursului istoriei. Am mai citit cărți ale căror acțiuni se desfășurau în fascinanta Indie, dar perspectiva era aceea a străinului care, ca și mine, în mod firesc se minunează de ceea ce vede. De această dată, ochii care privesc și apoi redau ceea ce văd sunt niște ochi născuți acolo și atunci unghiul se schimbă, căci tot ceea ce pentru noi pare ieșit din comun acestor ochi le apare ca făcând parte din firesc, din cotidian. Fructele de mango nu sunt exotice, sunt asemenea merelor pentru noi, elefanții sunt și ei ceva cât se poate de obișnuit, iar cutumele locului sunt luate ca atare, chiar și atunci când sufletul se revoltă împotriva lor. Oamenii sunt împărțiți în caste, iar regulile acestei împărțiri sunt foarte stricte în anii ’60, când începe povestea pe care, în hopuri temporale, o vom descoperi în paginile acestui roman.

„În timp ce acestea erau calități perfect acceptabile, poate chiar dezirabile la Tangibili, Vellya Pappen gândea că la un Paravan ele puteau (și aveau să fie, și, într-adevăr, ar fi trebuit) să fie luate drept insolență.” (pag.79)

Scriitura este plină de lirism și e când dulceagă, când tăioasă, antrenând o multitudine de trăiri cărora cititorul li se subjugă treptat, aproape fără să-și dea seama. Atmosfera este foarte bine conturată și îmbină idilicul cu brutalitatea, încât imaginea de ansamblu mustește de autenticitate. Te simți acolo, în peisaj, privești, inspiri, pipăi, simțurile îți sunt acaparate și chiar dacă povestea celor doi gemeni este plină de tristeți, plăcerea lecturii este intensă. Nicio clipă nu aștepți un happy-end, căci după atâta suferință cu greu ți-ai putea închipui ceva capabil să șteargă durerile și traumele acumulate de-a lungul anilor.

Autoarea nu urmează un fir cronologic și astfel ritmul este intensificat, dimensiunile dramatice ale poveștii fiind mult mai bine puse în evidență. Cititorului i se dau câteva elemente pe baza cărora își poate schița întreaga tramă, apoi, treptat, i se dezvăluie subtil câte un secret, câte un amănunt cheie, care ridică puțin câte puțin vălul. Iluzii și aluzii se amestecă în frazele pline de poezie. Dar sub această bogăție stilistică se ascunde mult dramatism. Iubirea trebuie, din păcate, să respecte și ea reguli. Societatea nu este favorabilă libertății individuale, cu atât mai puțin în vremuri de fierbere socială și politică. Și cu atât mai puțin pentru femei care, dacă-și permit luxul unui divorț, se plasează de bună-voie la marginea societății, pierzându-și poziția chiar și în cadrul propriei familiei, în ochii părinților și ai fraților.

„ În ceea ce o privea, știa că nu vor mai exista ocazii. Acum nu mai exista decât Ayemenem. O verandă din față și o verandă din spate. Un râu încins și o fabrică de conserve.
Iar pe fundal, miorlăitul constant, intens și tânguitor al dezaprobării locale. (Pag. 48)

Din când în când, ascultând la radio cântece care îi plăceau, Ammu se simțea răscolită.O durere lichidă i se propaga pe sub piele și părăsea ca o vrăjitoare lumea, pentru un loc mai bun, mai fericit. În asemenea zile, era în ea ceva nelinștit, neîmblânzit. De parcă pentru moment ar fi lăsat deoparte moralitatea maternității și a divorțului. Până și mersul i se schimba din unul sigur, de mamă, într-un fel mai sălbatic de mers. (pag. 49)

Fără doar și poate imixtiunea profundă a societății în viața personală a individului mi-a repugnat, m-a înfuriat. Fiecare individ ar trebui să fie liber să își trăiască viața urmând propriile alegeri, să iubească pe cine îi dictează sufletul, nu regulile castei. Conflictele sociale sunt acute și se răsfrâng în toate planurile vieții, sfredelind inocența, năruind speranțe, aducând multă suferință, încât nu poți să nu te întrebi „De ce?” Cui foloseau toate suferințele acelea, de ce realitatea era înghițită de intrigi plăsmuite pe baze atât de nedrepte? Intensitatea epicului crește gradual și, pe măsură ce pătrunzi în atmosfera poveștii și te acomodezi cu particularitățile și cheile limbajului, descoperi secrete tulburătoare, nespus de dureroase. Erosul, ca și socio-politicul, domină această atmosferă, se insinuează în peisajele incitante, printre culori și mirosuri, printre gânduri și temeri. Trebuie să recunosc că abia după jumătatea cărții am conștientizat puterea sa de seducție și amploarea poveștii. Complexitatea i-o dibuisem din primele capitole, dar uimirea mi-a crescut pe măsură ce mă apropiam de sfârșit. Și mare parte din mesajul cărții l-am perceput mai degrabă senzorial, mi-ar fi dificil să-l pun în cuvinte pentru că e mai ușor să vorbim despre Lucrurile Mărunte, în vreme ce Lucrurile Mari rămân nespuse. Și pentru că iubirile care ard în flăcări țin până la moarte mai ales când moartea vine înainte ca flăcările să se stingă și continuă să ardă, mistuind sufletele care îi poartă amintirea.

„Cine era?
Cine putea să fie?
Dumnezeul Pierderii.
Dumnezeul Lucrurilor
Dumnezeul Pielii de Găină și al Zâmbetelor Subite.
El nu putea face decât un singur lucru odată.
Dacă o atingea, nu putea să îi vorbească, dacă o iubea, nu putea să plece, dacă vorbea, nu putea să asculte, dacă lupta, nu putea să învingă.
Ammu îl dorea. Tânjea după el cu întreaga ei făptură biologică.
Reveni la cină.” (pag. 314-315)

Editura: Humanitas Fiction