Piatră și umbră – fântâna și arborele lui Iuda

„De dimineață le-a spus din nou că e profet și le-a răspuns înflăcărat sătenilor care i-au cerut să le înfăptuiască o minune: Cuvântul care oglindește sufletul este cea mai mare minune! Nu căutați o alta, credeți în cuvânt!” (Burhan Sönmez, Istanbul Istanbul)

Un nume scris pe o piatră vorbește despre necesitatea memoriei. Viața se prelungește dincolo de hotarul morții, prin amintire. Simbolic, piatra reprezintă existența în forma ei cea mai puternică. Umbra este a meșterului care, aplecat peste piatră, îi dă o formă și fixează un destin. Pietrarul e un artist și un pustnic.

„Și eu sunt o umbră, și-am ajuns să înțeleg asta abia când am mai îmbătrânit. Sunt o umbră făcută numai dintr-o inimă care-a fost prinsă într-un vârtej de dor și durere. Acum piatra asta dinaintea mea e luminată de lună. Umbra mea căzând pe piatră. Ăsta-i un vis, nu există nicio piatră, nu există niciun eu, există numai o umbră. Mâna mea ține umbra ciocanului de lemn pe care-l cobor asupra umbrei dălții. În întuneric, umbrele sună a jale.” (p. 179)

Roman cu o stilistică aparte, apropiată de poezie, „Piatră și umbră” se bucură de traducerea minunată a Veronicăi D. Niculescu. Frazele alunecă unele din altele, fără stridențe, păstrând pe lângă aerul de vechime și ritmul specific povestirilor cu final neașteptat, suspansul și atmosfera de crepuscul:

„Privind ceața care se lăsa peste morminte, s-a întrebat ce voci se vor auzi la noapte.” (p. 9)

Piatră și umbră este o versiune aparte a celor „O mie și una de nopți”. Dintr-o singură iubire, cea a pietrarului și a lui Elif, apar alte povești, unele tot despre iubire, cele mai multe însă despre demoni – comandanți care ucid câini blajini, soți răzbunători, copii care nu merg la școală pentru că nu mai au timp pentru asta, atentate rămase neelucidate, jurnale de front, vinovați fără vină etc.

Prin intermediul cărții lui Burhan Sönmez descoperim un meșteșug și, în felul acesta, o întreagă lume veche, cu obiceiuri și credințe aproape dispărute.

Cioplitul pietrelor de mormânt presupune o tehnică aparte, care are regulile ei. Cel mai important este ca piatra să fie ca o carte deschisă, în așa fel încât să poată fi descifrată istoria vieții celui care a găsit odihnă acolo. Nu e vorba doar ca istoria vieții să fie știută, este nevoie să fie și înțeleasă, iar a ști și a înțelege, cum spune Avdo, sunt două lucruri diferite.

Contează materialul, culoarea, dimensiunea bucății de marmură sau de granit, contează tipul de literă și elementele de ornament. Unele pietre sunt albastre ca marea, au culoarea ochilor femeii iubite. Altele sunt negre. Pietrele călătoresc în vis, pot avea formă de frunză, sunt feminine sau masculine, rezistă lucrăturii sau se sparg la prima neatenție în calibrarea loviturilor de daltă. Munca lui Avdo poate dura ani la rând:

„Astăzi încheiase o muncă monumentală. Terminase piatra funerară la care lucra de niște ani buni. A dus-o la Omul cu Șapte Nume și a i-a așezat-o deasupra capului. Uneori, în timp ce-i citea jurnalul sau se lăsa purtat de amintiri, i se părea că s-ar putea să nu reușească să surprindă spiritul pietrei, iar asta-l arunca în deznădejde. După ce modelase atâtea pietre, de-a lungul anotimpurilor scurse, și-și imaginase modele noi în nopțile lipsite de somn, ajunsese în cele din urmă tot la început, înțelegând că piatra la care se gândise în prima zi era cea care reflecta cel mai bine sufletul acestui om. Să știi e una, dar să înțelegi e altă. Știa că prima piatră pe care i-o făcuse era potrivită pentru Omul cu Șapte Nume, dar nu putea să și înțeleagă. Pentru asta, trebuia să lase piatra pe care o lucra și să plece într-o călătorie, să străbată șapte văi și-n fiecare vale să dea formă unei alte pietre; și numai atunci avea să-și dea seama, uluit, că piatra cea mai potrivită era cea pe care și-o imaginase prima oară. Așa cum se spune în legende. Piatra era neagră și în întuneric se vedeau puncte albe, asemenea stelelor din Calea Lactee. În mijloc era o mică gaură care atrăgea toate stelele și le înghițea. Dacă îți apropiai ochiul de gaură și cădeai în acel abis vast, în deruta aia puteai crede că Dumnezeu se uită la tine. Iar dacă priveai la gaură de pe partea cealaltă, nu vedeai nimic, în afara nimicului. În gaura care înghițise toate stelele și în beznă, era fie Dumnezeu, fie nimicnicia. Cum călătorise din oraș în oraș de-a lungul vieții sale, Omul cu Șapte Nume rămăsese suspendat între astea două. (pp. 348-349)

Deși întâmplările se petrec într-un cimitir, atmosfera nu e sumbră. Moartea nu există pentru Avdo, care știe că Elif îl așteaptă – în mormânt, dar îl așteaptă să se întoarcă negreșit din micile drumuri pe care le face de nevoie.

De la meșterul său, Avdo deprinde în copilărie un meșteșug care îi cere anumite restricții. Cei care cioplesc pietre de mormânt nu au voie să ridice vreo casă. Dacă s-ar întâmpla așa ceva, casa respectivă ar deveni repede mormânt pentru locatarii ei. Doar pentru sine are pietrarul dezlegare să construiască altceva. Avdo repară zidurile unui atelier aflat în incinta cimitirului, un adăpost modest, unde poate lucra în liniște.

Pietrarul se îngroapă de viu, abandonând lumea. Este un pustnic. Își găsește liniștea în cimitirul Merkez Efendi, după anii de închisoare, în care învățase că iubirea se răscumpără cu sângele, nu cu o monedă, ca aceea pe care el i-o trimisese lui Elif, preț al muncii lui și semn al iubirii.

„Știi, când eram mic și cântam pe străzi, copiii treceau pe lângă mine ținându-și mamele de mână. Mama avea un nume, iar atunci copilul se ducea seara la culcare, el îi știa numele, îi știa fața. Eu n-am avut șansa să adorm în felul acesta. Am renunțat la ideea de-a vedea vreodată chipul mamei mele, dar în același timp, măcar am mers din oraș în oraș cu picioarele mele micuțe, căutând numele ei. I-am întrebat pe toți cei întâlniți, am căutat-o în toate limbile pe care le-am învățat. Am zis mereu că aș renunța la toate cuvintele, din toate limbile, mi-aș sacrifica vorbirea, numai de-aș afla numele mamei. Sensul vieții era în acel cuvânt, în a adormi cu acel cuvânt și, astfel, în a uita viața. Eram copil, n-am reușit să găsesc acel cuvânt magic. Am devenit tot mai disperat. Fără niciun drum deschizându-mi-se înainte, am hotărât să-mi dedic viața pietrelor funerare, să mă refugiez în moarte. Cum aș fi putut ști că într-un sat din aceste stepe voi da dintr-odată de cuvântul pe care l-am căutat în toți acei ani? Era într-o după-amiază când te-am văzut la fântână, și-am auzit numele și am dormit atât de frumos în noaptea aia, am știut că tu ești cuvântul. A doua zi când m-am trezit eram cu totul altcineva. Tu erai cuvântul pe care-l căutam; tu erai Elif, chipul tău era Elif.” (pp. 405-406)

Ca într-o poveste clasică, iubirea are o istorie nefericită. Elif îl iubește pe Avdo, însă este logodită cu Mikail Aga. Inima ei este dăruită tânărului pietrar ale cărui cântece răsună în puterea nopții peste sat. În noaptea când Avdo și Elif vor să fugă împreună în lume, urmându-și iubirea, în crângul cu migdali unde fac popas se produc întâmplări dramatice. Tânăra fusese urmărită de frații logodnicului plecat în armată. În schimbul de focuri, cei doi frați sunt uciși, iar Avdo, considerat vinovat, va fi arestat. Elif este silită să se mărite cu Mikail Aga. Va fugi după câțiva ani de căsătorie, însă ura bărbatului este mai puternică – ura o ajunge din urmă și o ucide și pe ea. La ieșirea din închisoare, Avdo îi găsește mormântul, îi pune piatră frumoasă la căpătâi și îi rămâne alături.

Iubirea este o legătură atât de puternică, încât moartea n-o poate rupe. Iubirea nu obosește. Avdo însă e om și pentru el munca a devenit istovitoare:

„Dacă memoria era o pasăre, el simțea că această pasăre din mintea lui își luase zborul și se îndepărta. Un pic, a așteptat-o să se întoarcă. Însă, fluturând din aripi, pasărea memoriei s-a înălțat tot mai sus, până a ajuns la norii ce dantelau cerul. Întorcându-și privirea spre cer, Avdo a râs. Fără să-i pese de bizareria râsului său, a bâiguit pentru sine: Ai muncit mult azi, și mintea ta la fel, ia hai să ne ducem înăuntru și să dormim un pic. S-a ridicat cu acea greutate specifică bătrânilor și, în timp ce mergea spre ușă, avea impresia că, asemenea tâmplarului din poveste, o să treacă în lumea de dincolo.” (pp. 398-399)

Există și iubiri bolnave, măcinate de ură și de dorința răzbunării. O asemenea iubire-obsesie este cea a Comandantului, polițistul care o urmărește pe tânăra Reyhan. Comandantul este un bărbat crud, capabil de fapte îngrozitoare. Va pieri în condiții nelămurite, care au totuși legătură cu meșterul Avdo.

Duioasă este povestea legăturii pietrarului cu un câine pe care-l salvează și care-i este tovarăș mulți ani, până la venirea Comandantului bezmetic – „Câinele bătrân arăta ca o piatră cioplită” (p. 33). Pe o piatră ferită de priviri indiscrete, Avdo a cioplit câte un dinte pentru fiecare dintre cei 5 căței îngropați acolo, membrii familiei câinelui Toteve. Sunt suflete, iar Avdo îi protejează cât poate pe cei lipsiți de putere.

Piatră și umbră este și o carte a prieteniei. Marinarul Blond îl descoperă pe Avdo și se întoarce statornic să îl vadă și să-i fie alături și în ultima clipă. Avdo are o fiică, un nepot și un prieten, totuși rostul său pământesc s-a epuizat. Pasărea iute a morții îl așteaptă, iar Avdo e pregătit să înceapă, cu gândul la Elif, cea din urmă călătorie:

„Nu mai pot să aștept. Trebuie să ajung imediat la crângul de migdali.” (p. 401)

Despre iubire, timp, cuvânt săpat în piatră sau rostit și devenit istorisire, despre toate aceste lucruri este vorba, în esență, în romanul lui Burhan Sönmez, un scriitor care prețuiește povestea, așa cum știm din alte două proze, „Istanbul Istanbul” și „Labirint”. Închisoarea nu e doar o închisoare, nici cimitirul nu e un simplu cimitir. Spațiul cuprinde timpul. Arborele lui Iuda și o fântână veghează un mormânt și o poveste.

Câteva inflormații despre autor aflăm din prezentarea editurii:

Burhan Sönmez (n. 1965) a studiat Dreptul la Istanbul, unde a și profesat o vreme ca avocat. A colaborat la mai multe reviste și ziare, cu articole pe teme culturale și politice. A fost membru al Societății pentru Drepturile Omului (IHD) și fondator al Fundației pentru Cercetare Socială, Cultură și Artă (TAKSAV). În 1996 a fost grav rănit în timpul unui asalt al poliției turce și s-a refugiat pentru o perioadă mai lungă în Marea Britanie. În 2009 i-a apărut primul roman, Miazănoapte, urmat în 2011 de Păcate și inocenți. Cel de-al treilea roman, Istanbul Istanbul, publicat în 2015, i-a adus EBRD Literature Prize în 2018. Păcate și inocenți a fost recompensat cu Premiul Sedat Simavi, una dintre cele mai prestigioase distincții literare din Turcia. Labirint, cel de-al patrulea roman, a fost publicat în 2018. Cărțile lui au fost traduse în 42 de limbi. În prezent, Burhan Sönmez își împarte viața între Cambridge și Istanbul, iar din 2021 este președintele Pen International. În seria Anansi. Contemporan a apărut romanul Labirint.

Las mai jos alte fragmente:

„Era în vis sau în realitate? S-a ridicat și a mers împleticindu-se până la fântână, unde și-a pus gura sub șuvoiul de apă și a băut pe săturate. S-a spălat pe față și pe gât. Și-a umezit părul. Dând ascultare unei voci din cap, s-a dus spre atelier. Simțea buruienile frecându-i-se de glezne, ceva ce n-ar fi remarcat în timpul zilei. Deci buruienile creșteau iute în vise. Oare aici timpul se măsura în buruieni? Se măsura prin înălțimea lor, prin culorile lor care se schimbau de la un anotimp la altul sau prin cât le lua ca să crească și apoi să moară? Era destul de greu să pricepi timpul și în realitate, dar în vis era imposibil. Avdo a ajuns la atelier și s-a oprit în fața pietrei de nahit de la intrare. Și-a trecut privirea peste ea, de sus până jos – piatra albastră era cât el de înaltă. I-a dat roată, apoi și-a luat ciocanul de lemn și dalta. Prima lovitură, la gâtul pietrei, era la nivelul umerilor lui. Neputându-se hotărî cum să facă piatra pentru Omul cu Șapte Nume, amânase treaba cu lunile. Dacă ăsta era un vis, atunci avea să asculte vocea din cap și avea să dea pietrei albastre denahit forma unei frunze lungi. Cum de ajunsese aici piatra asta de nahit, despre care știa că este din Mardin? Probabil că venise într-un vis. Culoarea pietrei era de albastrul unei frunze ce fusese purtată de vânt încolo și-ncoace, întocmai ca și stăpânul ei. Unde mai văzuse frunza asta înainte? Probabil într-un alt vis. Albastrul era unul deschis, amestecându-se blând cu întunericul încărcat de povara multor epoci. A folosit iarăși ciocanul de lemn, ca să facă vârful ascuțit al dălții să pătrundă în piatră. Cum mai răsuna sunetul în vis!” (pp. 178-179)

„Sora Rakel mi-a mai spus că fiecare om are propriul drum spre Damasc, mi-a zis că acolo mă voi găsi și pe mine și că într-o bună zi cu siguranță voi fi luminat cu lumina adevărului. Ea credea în miracolul Sfântului Pavel, ea credea în suferința mea.” (pp. 360-361)

„Făceau o gaură într-o piatră uriașă și puneau mlădițe de plop înăuntru. Apoi, cu răbdare, lăsând timpul să treacă, așteptau. Plopul făcea rădăcini care se răspândeau și, în cele din urmă, piatra crăpa în bucăți. Meșterul Iosif numea asta legea vieții, în care cel mai tare e spart de cel mai moale. Eu am stat în satul tău două luni și dacă mai stăteam, probabil că puteam sădi o mlădiță în inima lui Elif, iar marea forță a unei mlădițe verzi ar fi putut s-o fisureze și eu aș fi avut șansa s-o văd deschizându-se. Însă nu s-a întâmplat așa, soarta nu mi-a oferit ocazia asta, astfel că am ajuns în ultima zi.” (p. 113)

„Nu uita ce ți-am zis, trebuie să-ți vezi mai departe de citit și de scris ca să avansezi, să împrumuți cărți de la prietenii tăi care merg la școală și să le citești. Cât despre cioplitul pietrei, nu ai nevoie decât de mai multă experiență, ia fiecare piatră pe care-o poți găsi și dăltuiește-o ca să-i dai formă. O marmură ca asta va fi prea dură pentru tine și oricum nu poți găsi așa ceva pe aici, noi le zicem ăstora pietre masculine, sunt dure. Ai văzut ce mult m-am chinuit cu asta în ultimele două luni, tot modelând-o cu pieptănul de oțel de sus în jos și dintr-o parte în alta. E mai ușor de lucrat cu pietrele din satul tău, câmpia asta-i plină de rocă sedimentară. Pietrele astea, cunoscute ca pietre feminine, sunt mai moi decât marmura. Trebuie să cunoști cu adevărat piatra pe care-o alegi din clipa în care ai pus ochii pe ea, să știi dacă-i potrivită pentru mâna ta. Când lucrezi o piatră feminină cu pieptănul, trebuie să lucrezi doar de sus în jos, exact ca și cum ai pieptăna un păr lung, niciodată dintr-o parte în alta, sau vei sfârși prin a o crăpa și apoi a o sparge în cel mai neașteptat loc. Ai văzut piatra aia de pe mormântul ăla părăginit, e argilit, alege așa ceva, sunt multe prin părțile astea și-i ușor de lucrat cu ele. Iar pietrei de deasupra îi zice gresie, și aia-i bună. Iubește-ți piatra și lucrează la ea cu răbdare, și cu cât faci mai mult, cu atât vei fi mai priceput. Un meșter priceput are nevoie de trei lucruri: răbdare, pasiune și imaginație. Și trebuie să aibă echipament bun.” (p. 112)

„Gavsono înseamnă emigrant. E un om care a fost rupt de țara lui și aruncat în alta. Ca o frunză luată de vânt și dusă pe alte pământuri. Să-ți pierzi țara înseamnă să-ți pierzi memoria.” (p. 108)

„—Miskal Hanım, cu un nume atât de interesant, tu duci mai departe de fapt viața interesantă pe care a avut-o ea.

— Numele meu nu-i deloc interesant, a zis Miskal, strâmbându-se. Miskal a fost o unitate de măsură pentru greutate, asta-i tot. Făceau toți mișto de mine din cauza asta când eram în generală.

— Ce spui? a zis Baki, îndreptându-se în scaun. E cel mai frumos nume posibil.

— Miskal? Frumos?

— Nu știi? Acum patru mii de ani, akkadienii ți-ar fi zis Meshkalu. În aramaică ai fi Shikla, în ebraică ți se zice Shekel. În siriacă ți-ar zice Siklos, iar armenii te-ar elogia ca Mispal. Toate rasele și toate religiile ți-au adoptat numele, trăgându-și forțele din prezența ta. Tu ești Miskal, cea care reunește istorii din noi orizonturi, punând în balanță epoci și ținuturi care sunt atât de îndepărtate unele de altele. Nicio epocă din istorie n-ar fi avut sens fără tine.” (pp. 379-380)

Piatră și umbră de Burhan Sönmez