Andronic și prețul succesului – „Ultima oră” la Nottara

Erwin Șimșensohn își alege texte „clasice”, cu alte cuvinte texte intrate în circuitul teatral de foarte mulți ani, care au avut parte de montări celebre și care, orice ar fi, au priză la public. Așa se face că spectacolele lui fac săli pline, indiferent de categoria de vârstă a celor din fotolii. Cursa de șoareci la TNB are deja peste 100 de reprezentații, iar Fluturii sunt liberi la Teatrul Excelsior se joacă și el de ani buni, fără să se pună problema vânzării de bilete. Erwin Șimșensohn nu improvizează, nu umblă pe text, respectă întocmai didascaliile – dacă există -, ceea ce presupune o anumită rigoare în construcția spectacolului ca produs scenic în sine și, de asemenea, acordă o atenție deosebită distribuției. Pentru Ultima oră a făcut casting special pentru rolul Magda Miu (sper să nu mă înșele memoria) și cred că este printre puținele montări ale unor piese unde a distribuit femei în roluri de bărbați, dar nu doar pentru a juca travesti, ci pentru căa transformat cu totul personajele. Astfel, Bucșan devine femeie, la fel și secretarul de redacție, Ștefănescu.

În fapt, Ultima oră, spectacolul intrat recent în repertoriul Teatrului Nottara nu excelează prin nimic, în ciuda schimbărilor pe care le-a operat regizorul asupra textului. Un spectacol care pe alocuri seamănă izbitor de mult cu comediile caragialiene, multe scene par desprinse din O scrisoare pierdută, ceea ce te face să te întrebi dacă ai nimerit la spectacolul care trebuie. Construcția tramei este una arhicunoscută, conflictul fiind generat de o eroare de tipar – articolul nu apare în revista de specialitate, ci în cotidianul aflat la un pas de apariția ultimului număr – ceea ce presupune rigori suplimentare pentru regizor. Ca să montezi în cheie clasică, ba chiar (ultra)conservatoare un text mult prea cunoscut celor care fac parte dintr-o anumită categorie de vârstă (cei care pot face automat comparația cu montări mai vechi, celebre și cu actori mari în distribuții) trebuie să inovezi, dar și să susții scenografic jocul actorilor, astfel încât spectatorul să iasă din sală cu senzația că s-a delectat.

Din păcate, Ultima oră nu se susține foarte bine scenografic, am avut tot timpul senzația de prăfuit (o senzație pe care numai la Opera Română am mai trăit-o în ultimii ani), de învechit, dar nu în sensul bun al cuvântului, ci de depășit. Recrearea spațiilor specifice fiecărui act în parte – redacția, biroul lui Andronic și biroul lui Bucșan – s-a realizat ținându-se cont de dimensiunile unei scene mici, astfel încât pereții au fost mobili, iar elementele mari de mobilier aveau rotile, pentru a fi mutate ușor, uneori chiar cu actorii pe scenă. Carmencita Brojboiu s-a folosit de toate condiționările spațiale în favoarea spectacolului, dar nu știu de ce, senzația de prăfuit și fals n-a dispărut până la final. Poate și pentru că s-a insistat foarte mult pe recreerea în detaliu a atmosferei specifice anilor interbelici, costumele și decorurile spațiilor interioare fiind reproduceri fidele a celor de atunci. Mă întreb dacă chiar era nevoie de această fidelitate, care pe alocuri a devenit stridentă, mutând atenția spectatorului de pe jocul actorilor pe elementele de costum sau/și decor.

Scenele din redacția ziarului par pe alocuri redundante, de aici și senzația că spectacolul se lungește nejustificat. Deși ritmul este alert, personajele intră și ies din scenă cu viteză, pe alocuri dialogurile par nejustificate, nesusținute, fie de interpretarea actorilor, fie de felul cum se construiesc relațiile dintre personaje. Scenele din biroul lui Andronic, dar mai ales cele din biroul lui Bucșan au avut mai multă coerență, s-au legat mai bine într-un tot, de aici și reacția sălii, care a râs la anumite scene din partea a doua a reprezentației.

Un rol foarte bun face Ada Navrot în rolul Bucșan, imprimând personajului tărie, voință de fier și o tenacitate demnă de cauze mai bune. Bucșan e bogată, putred de bogată, dar mai ales conștientă de puterea derivată direct din averea pe care o deține. Se folosește discret de nurii feminini, puși excelent în valoare de costumul roșu croit impecabil. La fel de bun este și Gabriel Răuță, în rolul lui Andronic. A intrat cu totul în personaj, astfel încât nu te îndoiești nicio clipă că Andronic ar fi putut fi altcineva, nu-ți fuge gândul la cei care l-au jucat în alte montări. Răuță are o inteligență scenică ieșită din comun, astfel încât el negociază din mers cu spațiile, volumele și distanțele dintre personajul lui și celelalte din distribuție. Andronic devine, datorită lui, un profesor în carne și oase, nu o tipologie în sine. Haina este purtată natural, gesturile și ele sunt așa cum trebuie, profesorul are și calități, dar și defecte, de care se folosește în special Magda Minu, studenta. Aceasta este jucată de Ana Radu, pe cât de tânără, pe atât de potrivită pentru rol. Fac o pereche reușită cei doi, una care intră în contrast cu duo-ul Bucșan – I.D. Borcea. Borcea este jucat de Gavril Pătru, căruia i se potrivesc astfel de roluri, poate de aici și senzația că nu s-a întrebuințat foarte mult în timpul reprezentației, s-a cam lăsat purtat de reacția sălii și a partenerilor de scenă. Celelalte personaje gravitează în jurul celor patru, fără a se face cineva remarcat în mod deosebit.

Ultima oră nu e un spectacol de revăzut, asta mi-e foarte clar după reprezentația de la început de decembrie. Mi-am pus de multe ori întrebarea dacă nu cumva ar trebui să încadrez spectacolul într-un gen pe care eu nu-l cultiv nicicum, dar pe de altă parte m-am întrebat și dacă cei care merg la teatru doar dintr-o nevoie (acută) de deconectare de la nebunia cotidiană n-au nevoie de ceva cu adevărat bun. Rămâne de văzut dacă Ultima oră va avea viață lungă, dacă-și va găsi publicul, astfel încât să se joace cât mai multe reprezentații. Pe mine și pe mulți dintre cei care am fost ieri seară în sală în mod sigur nu ne-a convins să-l revedem.