Omul care mânca lumea. Fiecare cu clopotul lui de sticlă

În timpul spectacolului Omul care mânca lumea, regizată de Vlad Trifaș, muzica apare și dispare ca o vrajă, odată cu emoția, agravând sau ameliorând etapele scenice ale personajelor. Modul ingenios de iluminare îi ajută pe actori să-și realizeze mai eficient intrările și ieșirile. Treptat, intrăm și noi în lumea personajului protagonist, conturată de un birou, un dulap, două paturi și o etajeră cu „viitoarele proiecte”.

Personajul și cu sora sa trăiesc două vieți complementare (sau… mai mult paralele!), însă la fel de autodistructive. Pe când fata, dependentă de substanțe, este angajată într-un club, începe să se simtă tot mai rău fizic, deși, pentru ceilalți, este o simplă criză de astm, care îi agravează respirația. Pe băiat pică marea responsabilitate de a se îngriji de tatăl său, un bătrân care se află într-o stare progresivă de degradare. Deși simte că este împovărat de copilăriile acestuia, susține că poate face față: „Nu mai depind de nimeni. Sunt independent!” Demisia de la locul de muncă o percepe ca pe o eliberare și o șansă de a lansa afacerea personală. Cu toate acestea, realitatea vrea să-l trezească de la planurile sale idealiste, sub forma unui telefon implorator al soției, cu mesajul de a reveni la copiii săi. Este atât de cufundat în suferință, încât se simte împovărat de stările schimbătoare ale tatălui și copleșit de propriile probleme nerezolvate.

În perioada vizibil deficitară financiar, Ulf, prietenul său, îi întoarce spatele, susținând că a închis mereu ochii în numele prieteniei. Astfel, îl trădează și-și consolidează relația cu Lisa, fosta soție a prietenului. Aceasta îi reproșează, la rândul ei, că îi distruge pe ceilalți prin comportamentul său contradictoriu, delăsător. Din exterior, e greu de realizat în ce etapă dificilă se află protagonistul. Este un personaj introvert și secretos, cu tulburări interioare intense. Fiecare este absorbit de problemele sale, care par prioritare. După cum ar susține Sylvia Plath, fiecare trăiește în ,,clopotul lui de sticlă”.

Viziunea regizorală ne dezvăluie viețile înstrăinate, cu elemente dureroase, influențate de copilăria petrecută într-un mediu toxic, neadecvat. Din acest motiv, protagonistul îi reproșează tatălui felul neglijent de a-i crește pe cei doi copii, pe el și pe Karla. Astfel, istoria se repetă, căci nici el nu este capabil să mențină unită o familie. Nu întâmplător, șeful său, la care revine după două luni și jumătate de la demisie, îl sfătuiește: „Petrece mai mult timp cu familia!”

Povestea apăsătoare a familiei este estompată de comicul de situație, reprezentat prin aparițiile scenice ale bătrânului. Textul dramatic al lui Nis-Momme Stockmann ne plasează constant între limbajul ironic, sugestiv și cel apăsător, amar, cu ecouri tragice. Vizunea regizorului este una pe măsură, susținută și de muzica originală. Este tipul de piesă care te predispune la meditație și care te cheamă la un dialog adevărat, nu la o discuție la telefon, simbol perturbator de liniște în lumea noastră.

Șerbu Sofia Catarina, elevă în clasa a XI-a, la Colegiul Național „B.P.Hasdeu”