OMUL CARE MÂNCA LUMEA

Teatrul înseamnă detalii, așteptare, emoții… O scenă slab luminată, o cadă, în stânga, o scară, în dreapta. Prima sugerează spațiul intim, al propriei locuințe, unde suntem introduși brutal. Un tânăr pare să se lupte cu sine, de data aceasta, nu merge până la capăt. Intriga nu o cunoaștem, însă conflictul există și finalul se întrezărește. Problemele lui devin ale tale. Scara conduce spre alt nivel al vieții. Urcare sau coborâre? Oricum ar fi, se va dovedi instabilă. Lumea este construită pe straturi, personalitatea are straturi, are mai multe imagini care își dispută întâietatea. Sus, în fundal, la un alt nivel: un ceas cu limbi enorme. Timpul. Adevărata luptă a omului. Timpul care nu ne așteaptă, care „nu mai are răbdare”. La un moment dat, protagonistul îl imploră disperat, violent, să se oprească.

Teatrul înseamnă personaj-actor, figură scenică, tipologii.

Fiul, interpretat convingător de Cosmin Teodor Pană – un tânăr având în jur de 35 de ani, o vârstă critică. Apare în multiple ipostaze. Este fiu, tată, prieten, frate, soț, angajat… Sau a fost. În el se dă adevărata luptă, devoratoare. Absoarbe suferința celorlalți, dar se retrage în interioritatea unui univers fără ferestre. Divorțat, continuă mai mult telefonic relația cu fosta soție și cu cei doi copii, mereu menționați, niciodată prezenți. După o neînțelegere, renunță la slujba sa bine plătită și nu reușește nici să devină independent, nici să-și recupereze postul. Este pus în situația ingrată de a-și lua tatăl în grijă, un tată deja într-un stadiu avansat de senilitate/ infantilizare/ demență. Relația lor este una problematică, are falduri ascunse, lucruri nespuse. Comunicarea amânată este acum imposibilă, dar grija este sinceră.

Totul este în contratimp, într-o numărătoare inversă. Prietenia veche nu mai este ce a fost. Familia pare să nu fi existat niciodată ca edificiu puternic, de securizare emoțională. Ca spectator, trăiești frustrarea celui care nu este înțeles și nu poate spune nimic până la capăt. Este neputincios în fața marii iubiri- Lisa; este neputincios în fața șefului; este dezamăgit de cel mai bun prieten; este absent din viața surorii, Karla. Are nevoie disperată de ajutor, dar totul este tardiv. Frustrarea lui devine a ta. Cauza nu este explicită. Vagi trimiteri la un trecut de familie apăsător, la un episod politic tulbure, la scindarea Est-Vest, la situația Germaniei ruptă în două. Poți completa cu alte cauze care ar conduce la situația actuală. Da, tu devii personajul!

Tatăl, jucat profesionist de Paul Chiribuță – puțin peste 70 de ani. Nu prea bătrân, ca să nu-și poarte de grijă. Totuși, degradat psihologic, marcat de moartea soției, neputincios, singur. Își iubește copiii pentru care a muncit poate prea mult ca să le fie alături. Nu vrea să fie o povară, dar acceptă să stea în casa fiului, pe care-l vede fără să-l înțeleagă. Nu mai are simțul realității, însă își admiră fiul, imaginea fidelă a mamei (a soției sale): frumos, deștept, în căutare de ceva nou, neliniștit, demn de iubirea Lisei. Figura tatălui apare ca o dedublare continuă între prezență și absență. El rămâne în final singur, un rege Lear fără conștiința propriei vini.

Lisa – soția, mama, prietena. O frumusețe obosită. Un rol dificil, bine întreținut de Alina Leonte. Capabilă de empatie, femeia iubește un bărbat care alege să o părăsească, deși rămâne legătura lui fragilă cu lumea. Este sfâșiată între datoria de mamă și dragostea față de un soț rătăcit. Îl imploră inutil să revină într-o casă ce-i poartă urma, îi conservă mirosul, îi conține lucrurile făcute cu mâna lui, hainele. Înțelege că trebuie să lupte singură, nu-i cere alocația întârziată de șase luni, dar nici nu poate lupta în locul lui. Mesager tragic, în final îi anunță moartea surorii.

Ulf (Alexandru Beteringhe) – prietenul, alter-egoul, Enkidu. Nu mai este capabil să înțeleagă. Și-a schimbat stilul de viață, atitudinea, prioritățile. Este resentimentar și, totuși, prezent. Se simte umilit, îi dă cu greu suma cerută pentru a deveni independent, dar după o luptă corp la corp. Empatizează cu Lisa.

Karla (Antonia Bodocan) – fiica, sora, prietena. A trăit aceleași traume cu fratele său, se simte singură și-și găsește alinarea în consumul de stupefiante. Nimeni nu știe cu adevărat ce face, cu ce se ocupă și cum este posibil să aibă o criză de astm … fatală. Conștientă de starea ei, nu se poate ocupa de tată și, mai mult, nu are cui să-i ceară ajutorul.

Bogense (Ștefan Pavel) – șeful condescendent. Cu atât mai dezumanizat cu cât pretinde că nu este. Crede că vrea binele, că ajută. Ultima speranță și ultimul refuz. Își consideră subalternul un instrument de a obține profit. Știe cât de importantă este familia. A muncit să ajungă aici, nu poate risca. Mesajul se situează la limita dintre adevăr și minciună, dintre lumini și umbre, dintre bine și rău, căci nimeni nu este vinovat până la capăt.

Spectacolul, ca întreg, problematizează aspecte din lumea de astăzi, în care jobul bine plătit, aparențele, rutina contează mai mult decât relația cu sinele, acceptarea. Protagonistul își dorește să redevină el însuși, să fie autentic și regretă, în egală măsură, că a dezamăgit. Regia, muzica originală, scenografia, iluminarea scenică întrețin atmosfera de repliere, de frământări interioare care ne mănâncă sufletul. Vina și suferința … mănâncă sufletul. Lumea din afară ne devorează încet, dacă îi permitem, iar punctul final este autodevorarea. Imaginea afișului de spectacol este extrem de grăitoare în acest sens. „Omul care mânca lumea” începe cu inima lui…

Teatrul este o stare de interogare și livrează emoții puternice, ușor de identificat și greu de dus. Imposibil să nu pleci cu un nod în gât după scena ultimă, să nu te întrebi „ce-ar fi fost dacă”, să nu te privești cu mai multă îngăduință. Să nu încerci să (te) ierți, să intri în dialog neconflictual cu lumea din tine și din afara ta.

Amalia Gabriela Șerbu, profesoară la Colegiul Național „B.P.Hasdeu”