„O mie de cocori”, Yasunari Kawabata

Calitatea unei opere literare nu este asigurată, în mod obligatoriu, de factura stilistică savant elaborată, ori de coloritul figurilor de stil, ori de numărul de pagini. Datele unei opere de calitate pot fi, la fel bine, găsite în simplitate și minimalism. Un număr restrâns de pagini, de pildă, nu constituie un compromis pentru autor, atâta timp cât în acele câteva pagini sunt comprimate ingredientele unei scriituri de primă mână. De asemenea, și lipsa unei intrigi solide care, de altfel, reprezintă nada pentru cititori, poate fi compensată printr-o banală pagină smulsă din cotidian. Aici, mâna auctorială este definitorie.

Un astfel de exemplu viu, elocvent, care-mi pâlpâie și acum la periferia minții, este romanul „O mie de cocori”, aparținând scriitorului nipon Yasunari Kawabata. Publicat pentru prima oară în 1949, în Japonia, sub formă de foileton, romanul se încadrează în registrul reducționismului de cea mai înaltă calitate.

Construită pe un schelet firav, diegeza programează un conflict de slabă intensitate care se rezumă la câteva relații amoroase fugitive și întortocheate. Cum întreaga scriitură a lui Kawabata este înșurubată în tradiționalism, personajele ne sunt introduse, cu inspirație, în contextul unei ceremonii de ceai. Dacă în cadrul unei astfel de ceremonii, conform tradiției, se caută liniștea sufletească, odihna și detașarea de cotidian, în romanul său, Kawabata își împovărează personajul principal cu două relații nesănătoase. Mai exact, tânărul Kikuji, singurul element bărbătesc din ecuație, vrând-nevrând, înnoadă relații cu Chikako și cu doamna Ota, foste amante ale defunctului său tată. De aici, având la bază aceste legături, orfanul Kikuji nu face altceva decât să traverseze un inevitabil proces al inițierii. Pe de-o parte Chikako, acest Cupidon machiavelic, îi „pune în brațe” o tânără frumoasă, Yukiko, – simbol al frumuseții și al sentimentelor caste – , iar pe de altă parte, în doamna Ota găsește atracția vie a carnalității. Da capo al fine, Kikuji, jucând pe două fronturi, își dezvoltă propria dualitate lăuntrică, finalmente dovedită drept corozivă.

Chiar dacă japonezul Kawabata, din dorința de a permeabiliza granițele dintre tradiționalism și modernism, își detașeză ușor personajul central de vechea tradiție, cu o atenție deosebită creionează momentele din preajma ceremoniei ceaiului care se dovedesc a fi și punctele cheie ale romanului. Poate exagerat de multă pasine se pune până și-n descrierea simplelor obiecte, încărcându-le cu atâta însemnătate încât îți lasă impresia că acestea ar avea capacitatea de a lega oameni, dacă nu chiar generații.

„Bolul Shino cu strălucirea lui cald-sticloasă, îl făcu să se gândească la doamna Ota. Și, cum piesa de colecție era atât de fină, amintirea ei i se înfățișă fără niciun fel de umbră sau de urâțenie a vinii. Uitându-se la acea capodoperă de ceramică, simți și mai mult ce capodoperă fusese doamna Ota. Într-o capodoperă nimic nu poate fi murdar.”

Deşi Kawabata abordează în scris acea simplitate de bun gust, renunțând la pasaje excedentare care ar putea compromite opera, apar câteva binemeritate opriri asupra stilului descriptiv. Puține cum sunt, aceste pasaje, creionate cu multă economie, dar convingător, parfumează întreg constructul narativ.

„Când un leandru roșu se revarsă-n soare, roșul intens pe fundalul frunzelor verzi și groase seamănă cu cerul înflăcărat al zilelor de vară. Leandrul alb dă însă o senzație de răcoare. Mănunchiurile se legănau ușor și-o învăluiau pe Fumiko. Fata purta o rochie albă de bumbac tivită la buzunare și la guler cu panglici albe.”

Întorcând ultima pagină a romanului și ieșind din acea anestezie livrescă, am cântărit și-am conștientizat greutatea literaturii japoneze. Fără doar și poate, Yasunari Kawabata, prin scriitura sa, aduce simplitatea la nivel de artă.

Sursa foto: larevista.ro

Editura: Humanitas Fiction;
Anul apariției: 2015;
Număr pagini: 145;
Traducător: George T. Șipoș;
ISBN: 978-973-689-893-8.