Cartea asta nu am vrut să o citesc niciodată. În ciuda numelor care au contribuit la scrierea ei, ceva din mine refuza constant să o citească. Am citit și cronici destul de frumoase despre cum e cu relația asta dintre a fi scriitoare și a nu fi din momentul când în ecuație apare și copilul. Și tot nu voiam să o citesc. Dar am primit-o cadou de la cineva în ale cărei gusturi chiar am încredere și, cumva, m-am trezit „obligată” să o citesc. Am primit volumul cu câteva mici însemnări pe pagini, interesante, având în vedere că vin din partea unei persoane care nu are copii. Semn că mesajul a fost bine perceput și a ajuns și la cei care nu prea par a se încadra în „target-ul” avut în vedere.
Până la urmă, cine ar trebui să citească poveștile cu scriitoare și copii? Scriitoarele? Scriitorii? Cititorii, în general, fără a ține cont de genul acestora? Din titlu și de pe copertă reiese clar că nu sunt fantasme cu și despre a fi scriitoare-mamă, sau invers; de altfel, de asta nici nu am vrut să o citesc. Nu voiam să retrăiesc avatarurile oricărei mame din primii ani de viață ai copilului/copiilor proprii, pentru că, după părerea mea, acestea se trăiesc, se asimilează și se merge mai departe. Și nici nu cred că ar interesa pe cineva foarte mult despre cât de greu e să ai nopți întregi albe, cât de greu e să-ți schimbi programul din mers și pe neașteptate etc. Să crești copii nu e ușor și nici nu există, încă, vreun manual care să-ți „vândă” rețeta adecvată pentru a aduce la maturitate un om. Asta pentru că meseria de mamă e una personalizată până în cei mai ascunși pori și amprentată de o relație unică cu o progenitură mai mult sau mai puțin docilă.
Ei bine, aproape niciuna dintre toate aceste temeri nu s-au regăsit transpuse în carte. Și mă bucură această constatare. Cu toate acestea, cartea am citit-o relativ greu, printre alte cărți, citeam azi câteva pagini/un capitol, mâine altele și tot așa. Din multe motive, subiective și pe care nu țin neapărat să le fac publice. Ce mi-a plăcut cel mai mult e faptul că din toate poveștile scrise cu destul de multă implicare de către fiecare co-autoare răzbate până la cititor un val de normalitate și încă unul de demnitate. Mai toate autoarele au ocolit cu delicatețe episoadele cu adevărat dramatice din primele zile/luni, le-au evocat doar printre rânduri, cât să vă dați seama că nici măcar la ele, scriitoare, nimic nu a fost roz-bombon sau totul de o perfecțiune imaculată. De asemenea, răzbate dincolo de orice cuvânt scris truda: toate mamele s-au declarat parțial sau total învinse de statutul de mamă. Cu una sau două excepții, mai toate au abandonat temporar scrisul, deși…. culmea, multe dintre ele au terminat teze de doctorat, romane sau proiecte literare îndrăznețe în această perioadă de dinaintea aducerii pe lume și de după nașterea copilului.
Toate sunt povești scrise frumos, de lungimi diferite, sintetice sau cu detalii picante, cu umor sau ironie fină. M-am identificat până în cele mai mici detalii cu două dintre povești (două scriitoare la care chiar nu mă așteptam!), dar cel mai mult mi-au plăcut mărturiile (atipice): cea a Angelei Marinescu și cea a Mirunei Runcan. Poate pentru că fiecare dintre cele două au doza lor de tragism, peste care au reușit să treacă, greu, dar au reușit. Și din care poveste aflați cât de mult au avut de câștigat scriitoarele în urma însoțirii cu statutul de mamă.
„Mă aplecam total în mintea mea, dar nu fizic. Nu a trebuit să-mi planific timpul: vai, acum stau cu copilul, pe urmă scriu două ore, pe urmă o oră mă duc la serviciu, pe urmă mai știu eu ce fac cu soțul meu. Eu și soțul meu ne-am separat, nu am divorțat. Aveam și pe vremea aia o psihopatie, probabil. Nu psihoză, nu schizofrenie. Ori declanșată de tuberculoza aia gravă și lungă, ori așa m-am născut. E posibil și asta. Psihopatia s-a exarcebat odată cu venirea pe lume a lui Alexandru, pentru că a fost foarte greu. Nu știam cum să-mi rezolv în cap problemele: și fugeam, și voiam să fiu cu copilul. Îl iubeam enorm, dar nu puteam să fac totul.” (Angela Marinescu)
„Oricât ar părea de melodramatic, și azi mai cred că Matei-Vladimir a fost un dar trimis să ne treacă puntea morții. Eram grozav de săraci, dar eu mă apucasem, în paralel cu serviciul (din care nu-nțelegeam mai nimic, cu toate că mai lucrasem cțteva luni, în 1989, și la Editura Academiei), să predau la Universitate. Aveam însă, în sfârșit, o casă a noastră, după patru ani de migrat prin gazde și de locuit în două cabine din Grant. Irina tocmai împlinise 16 ani.” (Miruna Runcan)
Dacă recomand sau nu cartea? O recomand, pentru că găsiți în ea povești cu scriitoare și copii; scriitoare care sunt mame, persoane frumoase în interior, și copii ai căror copilărie o intuiți printre rânduri. Sunt femeile din ale căror scriituri vă îmbogățiți viața și asta nu e puțin lucru.
Sursa foto: singlemindedwomen.com
Editura Polirom;
Anul apariției: 2014;
Nr. pagini: 256;
ISBN: 978-973-46-4022-4.
