Printre scriitorii tulceni (mulți, puțini, câși or fi ei), Bogdan Pascal este poate cel mai singuratic. Asta în pofida faptului că, de mulți ani, e persoană de uz public, muncind câțiva ani ca gazetar la un cotidian local, iar de multă vreme încoace ca referent cultural al Centrului Cultural „Jean Bart”. Introvertit din fabricație, a ales să se cotlonească, deși, așa cum s-a deconspirat cândva, scria de prin studenție, dar nu păstra mai nimic. Acum a păstrat și, spre mirarea tuturor, a și publicat volumul de poezii Cântec promis (Editura Ex Ponto, Constanța, 2019).
Cu dragostea se îndeletnicește autorul, însă nu cu una pasională și sălbatică, ci cu o alta, cumsecade, blândă, domestică. Printr-un protocol tacit cu natura, poetul dezvăluie minunile unei lumi necontenite, căci contaminate de prezența iubitei, prin sclipitoare asocieri și alăturări neașteptate.
Iubirea lui Pascal, departe de a orbi beneficiarul, are ca magică și secundară finalitate decolmatarea integrală a simțurilor, inducându-i îndrăgostitului o neciuntită senzualitate cu ajutorul căreia cadastrează cosmosul cu ușurință: „vocea ta… era doar o hartă eu eram un ținut” (Auzire, p. 22) sau „Tu sigur ești o hartă spre fericire” (Tu, sigur, p. 84). Deloc paradoxal, chiar dacă multe poeme combină firesc realități împrejmuitoare, concrete și palpabile cu abstracțiuni ce reclamă o fantezie de mare altitudine, efectul este pictural.
Ignorând de multe ori constrângerile prozodiei, poetul variază vehiculele prin care trimite semnalele. Iar procedeul predilect de a-și vesti amorul cu toate tulburările aferente e cazna sisifică de a aboli timpul și spațiul, asta după ce, din capul locului (Sărut, p. 8), proclamă că sărutul iubitei, „prima secundă a privirii mele”, e „precum un soare neaprins de ere”.
De-a lungul volumului vom tot întâlni asemenea instigări la regresul către primele clipe ale genezei, apoi chiar dincolo de acestea, cu o frenezie… cosmogonică:
„Tu porți pe umeri un cântec, poate doi
Copii treziți din zorii cei mai noi,
Din care a-nceput să plouă-n sus
Un ultim răsărit și-un prim apus…” (Curgere inversă, p. 10).
Bogdan Pascal convoacă, așadar, mai tot ce ar putea încremeni spațiul, iar sori, stele, văzduhuri, sfere, aștri necunoscuți, lune, ceruri, luceferi, orizonturi și câte și mai câte corpuri cerești concurează prin secunde, milenii și ere în folosul poetului; infinitatea martorilor, nesfârșirea complicilor diversifică substanța lirică. De aici decurg neliniștile încurcăturilor sporite de imposibilitatea cronologiei, „Te căutam acolo unde nu știam -/ În urma mea erai și urma ta eram” (Paladin, p. 37) ori „Și totuși parcă vii și totuși parcă pleci –” (Pasăre, p. 59).
Treptat se ajunge la bâjbâieli identitare care dacă nu trimit direct la mitul androginului, așa cum susține cu îndreptățire criticul literar Diana Dobrița Bîlea, atunci sigur sugerează complementaritatea în care contopirea iubiților se produce cu nesaț.
Pentru că are nevoie de repere externe, chit că-i mărturisește dragei sale că fără timp o iubește în delir (Cântec, p.71), se face apel pe alocuri la anotimpuri, derulate însă după bunul plac. O superbă declarație de ordine este Atavică (p. 39):
Cu ochii grei îmi spui abia clipind
privind cum clipa își adoarme ceara,
că tu-mi dai orizontul, devenind
pe cerul morții însăși primăvara.
și alb deschis, prin sânul tău mă plimb –
întârziasem, pe câmpie, seara
și te iubeam pe lacrimi și de nimb,
rodind în lanuri, cot la cot cu vara.
Nu ești măcar regina de absint
nu ești măcar prințesa, măcar doamna
primului cântec, versuri dăruind
frunzelor care fecundează toamna.
Tu n-ai nimic și totuși tu ești tu,
ce ce-ai fi fulg sau stea să-și ningă smirna?
tu ești fundalul ideal sau nu,
sfărmând zborul tăcerii cu-însăși iarna…
Și iar mă-ntorc la tine, de n-ai fi,
n-ar fi nici anotimp, nici zbor, nici soare,
nici marea nopții n-ar seca în zi,
n-aș izbuti să-ți scriu, știind că doare…
Scriitorul n-are niciun gând să domolească stihiile, iar obsedantul exemplu al voluptății este ploaia care cade de potopește. Sunt foarte multe creații pe fundalul cărora se produc precipitații ce, într-un fel, sterilizează spațiul comun de murdăriile mundane, decolorează până la degradeuri acceptabile dragostea cu toate neajunsurile ei. Am numărat până la un punct zeci de „ploaie”, „șuvoaie”, „șiroaie”, „picuri”, „prelingeri” și „clipociri”; aleanul este întețit de apele diluviene cu funcție de amplificator natural al melancoliei, cum se petrece în foarte multe poezii, cele mai elocvente fiind acestea: „Mi-e ciudă că ploaia doar plouă plouând/ și-aș vrea doar să văd cum se mistuie toată” (Dans acvatic, p. 69), „Sprijină-te de mine/ ca o ploaie,/mă sprijin de tine/ ca o ploaie/ și plouă,/ să plouă/ vieți./ Să ardă!” (Evocare, p. 73), „E dimineață. Te-ai trezit? Plouă. Atât./ Mergeam prin ploaie în necunoscut/… și pe obraz îmi șiroiai râzând…/Cum cade luna veche, de cândva/ în ploi de tine în inima mea/… Și ploaia mă anunță că exiști/…” (Te-ai trezit? Plouă., p. 108), culminând cu un autodenunț oftat și dezrobitor – „Se schimbau liniile de timp/ din plămânii umezi ai toamnei -/ Cineva planificase subit niște vagoane de ploaie./…/… și mi-am dat seama că tot universul asculta,/ că de fapt eu comandasem vagoanele de ploaie” (Șireturi și suc, p. 92).
Poezia instrumentală, melodioasă a lui Bogdan Pascal își datorează savoarea rimelor, dar mai ales ritmului (de multe ori implicit) și fragranțelor simbolistice amețitoare, inclusiv în producții miniaturale, cum ar fi „Când mergi,/ Mergi cu leii/ Și îmblânzește / Toți dumnezeii…” (Despre a merge, p. 111). Cuminți și așezate, colo cu nuri, ici cu un sân, dincolo cu un șold, versurile – prea puțin vesele, fără excese (pre)ludice – par să iradieze câteodată ceva din simbolismul lui Emil Brumaru, ca în Rugăminte (p. 17), „Ia-mi un stilou să-ți scriu ceva,/ lasă-ți culoarea în peniță/ și roșul scurs din urma ta/ s-ademenească îngeri, criță”, și mai cu seamă când tonul lucid, temperat, lasă loc abandonului, lascivității, precum în Dor răsfrânt (p. 85): „Vino mireasmă și vino scânteie,/ leagănă-ți astfel șoldul promis,/ vaste mistere-n sărut să se-ncheie,/ strânge-mi sub palma arcuș cheia vis…”.
Tonalitatea elegiacă se păstrează proaspătă și atunci când autorul întrebuințează mitologii ca să-și propage eficient simțămintele. Aici e de spus că deosebita acuitate a simțurilor lui Bogdan Pascal, sigur înnăscută, trebuie că a fost rafinată în chip fericit prin felurimea experiențelor sale de viață: ajutor bucătar, tehnician instalare, muncitor, comerciant merceolog, instruit în managementul proiectelor în sectorul public, master în management financiar și contabil și al administrației publice, absolvent curs tehnician masor. Cursurile Facultății de filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și lecturile sale conexe l-au instigat să compună poeme cu reflexe antice, șterse și molcom de mistice, de la mitologia greacă, zeița cu arc și săgeți (Artemis, p. 47), daimon, anima și Parmenide la mantrele budiste (Fulger prin bardo, p. 98), iar de la Grotele Ajanta, „Hai să dansăm într-o frescă-Ajanta/ dans mozaicat reverberând eleganța/ rotire de clipe în gesturi cu lotuși -/ doar mozaicuri râzânde. Și totuși…” (Ajanta – hai să dansăm, p. 106) la Egiptul înfloritor, „… Din tine am turnat cândva ibiși,/ de-aceea noaptea tu miroși a Nil/ și încă se mai nasc râzând derviși/ purtându-te pe buze în exil” (Navis mea…, p. 119), Bastet, Sekhmet și faraoni până la rezervații keniene (Massai Mara, p. 130), „Din umbre luna-și împletește ceara,/ să-și verse mierea ochii tăi o-mpung,/ gazele nu mai fug prin Massai Mara,/ alerg spre tine, sper să mai ajung…”, și reci zeități boreale (Walkyria, p. 7).
Aproape deloc citadină, în afara unui asfalt sau a unui tramvai, patima pudică a iubitului angrenează în trombă politicoasă tot mediul înconjurător ale cărui componente devin ustensile ale pulsiunilor lirice. Când relaxată, când spasmodică, poezia lui Bogdan Pascal are o frumusețe tulburătoare, de înaltă vibrație. Ar putea fi chiar răsunetul timpului fericirii în care, cum singur o spune, a fost exilat.
