Nu voi scrie mult despre cartea Andreei Răsuceanu pentru că rândurile care urmează sunt mai puţin o cronică, cât codificarea unor emoţii şi frânturi de intuiţii, epitomul unor curenţi care vin dinspre carte şi trec prin tine cu graţia unor adieri şi cu forţa unor buldozere. E o carte care te interpelează stroboscopic, pointilist, te scoate din somnolenţă şi te descompune şi recompune tandru şi definitiv. O carte care reinventează graţios graţia şi care, jucăuş şi molatec, reuşeşte să fie deopotrivă spectrală şi profundă. Un debut mult pregătit şi, aş îndrăzni să spun, cu totul reuşit.
Romanul este construit pe trei planuri distincte, vieţile a trei femei (Stanca, Elena şi Ioana) care trăiesc în momente – şi chiar epoci diferite -, dar ale căror existenţe sunt puse în legătură în moduri subtile, semitransparente, ambigue ca însăşi curgerea timpului despre care nu ştim niciodată dacă e doar sterilă statistică sau destin. Complex în feluri subtile, schimbând vocile narative, variind ritmurile (ca de bătăie a inimii) în care curge textul, mustind de analepse şi impregnat de minunate arome şi gusturi, romanul Andreei Răsuceanu creează permanent o senzaţie de voluptos vertij. Construieşte, desigur, o lume. Dar o face pornind de la jos, brodând în fraze mici, lucrând cu microintensităţi, schimbări de fază şi ruperi spontane de echilibru, creând astfel impresia unei nelinişti cuantice, a unui freamăt permanent al forţelor elementare, o senzaţie rară de spumă ontolgică. Senzaţia că am fost purtaţi la un nivel infrareal şi, totuşi, decisiv. Nivelul unde lucrurile se îngaimă între fiinţă şi nefiinţă, unde, asemenea unor particule virtuale care traversează neostoit graniţa dintre a fi şi a nu fi, vidul devine istorie şi istoria devine vid. Pentru că romanul Andreei Răsuceanu este despre moarte şi nimic, dar şi despre viaţă şi speranţă. Iar moartea şi viaţa, nimicul şi totul nu sunt doar personaje conceptuale sau subiecte de meditaţie, ele sunt cu adevarat sistemul nervos al textului, ceea ce îl bântuie fără să-l locuiască şi ceea ce, asemenea „diferanţei” derrideene, face posibil jocul – textual şi istoric – făcându-l, totodată, inepuizabil.
Melancolic post-modernă, proza Andreei Răsuceanu reuşeşte, în acelaşi fel delicat, atent şi decis pe are îl cunoaştem din eseurile sale, să pună în joacă probleme fundamentale şi să încerce să construiască, ludic şi relaxat, lumile a trei femei care trăiesc în momente decisive ale istoriei noastre, când golul din viaţa lor oglindeşte hăurile istoriei. Sunt exact momentele în care toate monumentele permanenţei încep să se surpe, iar nisipul realităţii începe a se cerne prin sitele de fum ale vremii. Teribila sensibilitate faţă de timp şi dispariţie care traversează fiecare rând al Andreei Răsuceanu (atât în roman, cât şi în eseuri) este pusă aici la lucru în moduri fertile şi neaşteptate. Cum vom trăi cu ceea ce ştim despre noi? Cu ce avem a înfrunta istoria? Cum vom lăsa ceva celorlalţi în deşertul stupefiant al timpului? Cum ne vom cârpi vieţile după ce vălul negru şi greu al morţii şi dispariţiei ne va fi atins? Cum vom putea gândi când ameţitoarea, teribila, transraţionala absenţă fac semn în direcţia abisului din care toţi venim şi spre care, inevitabil, ne îndreptăm? Lumea e plină de ziduri, de biserici sau de case care rezistă o vreme, ca semne ale setei noastre de nemurire. Zoaiele se strâng uneori în licheni, neputinţele noastre hrănesc toate formele de viaţă cunoscute care toate indică, pentru că nu pot spune, acea Viaţă în care nu va fi trecere, ci numai eternitate copilărească şi fericită. Cerul deschis al cărui simetric şi invers este oraşul bântuit de ciumă sau de război. În care, printre trupuri sfârtecate sau pline de buboaie maligne, oamenii au timp încă pentru vedeniile lor. Nu în ultimul rând, Andreea Răsuceanu reuşeşte să suprindă felul în care oamenii pierd sensul, credinţa în zei, felul în care devin materialişti sau cinici prinşi in labirintul teribil al unei lumi închise. În acest sens, cartea este şi o meditaţie asupra istoriei şi o instigare la a ne pune întrebarea fundamentală cu privire la sensul sensului în vieţile noastre. Nu în ultimul rând, cartea Andreei este o mică pădure fermecată şi magică, pătrunsă peste tot de ceaţa densă a nostalgiei, irigată de o formă de magie necunoscută, adictivă şi greu de pus în ramă. Un roman remarcabil care va fi, cred, validat de critică şi de vreme.
O formă de viaţă necunoscută de Andreea Răsuceanu
Editura: Humanitas
Colecția: 821.135.1 – Scriitori români contemporani
Anul apariției: 2018
Nr. de pagini: 336
ISBN: 978-973-50-6240-8
