„Minciuna este o variantă subiectivă a realității.” (Nona Rapotan în dialog cu François-Henri Désérable)

Un scriitor foarte tânăr, charismatic și cuun simț al umorului teribil. Un anume domn Piekielny, cartea sa premiată cu Premiul Goncourt – Alegerea României 2017, mi-a plăcut foarte mult. Ce mi-a plăcut și mai mult a fost felul cum a ales să construiască un înteg univers literar plecând de la unul existent deja, dar scris de un cu totul alt scriitor. E aici un soi de nebunie a tinereții (i-am și spus-o, o să citiți în interviu), dar e și ceva mai mult de atât: e nevoia de a merge pe un alt drum. Și i-a reușit: din punctul meu de vedere, François-Henri Désérable a deschis propriul său drum în literatură și am credința că vor fi multe cărțile semnate de el. Multe, dar, mai cu seamă, excelent scrise! Vă invit să citiți un interviu care o să vă facă poftă să-i citiți cartea!

Mulțumesc, Alice Mehedințeanu, pentru o traducere mai mult decât profesionistă!

Credit foto: Mihaela Petre

Ca să începem ex abrupto, prima întrebare cred că o să surprindă. Printre altele, sunt și trainer și în această calitate am susținut/coordonat foarte multe cursuri de formare cu adulții; primul exercițiu când iei o grupă de formare în primire se cheamă „spargerea gheții”. Dat fiind că dvs. sunteți un fost hocheist, ce înseamnă pentru dvs. „spargerea gheții”?

O să încerc să deturnez un pic sensul acestei expresii.

Asta și vreau.

Pentru mine, a sparge gheața de fapt a însemnat să substitui pasiunea, încet-ncet, să substitui pasiunea pentru gheață, ca jucător de hochei, cu pasiunea pentru literatură. Primii 18 ani din viața mea i-am petrecut gândindu-mă numai și numai la hochei pe gheață. Am devenit jucător profesionist la 18 ani și am continuat până la vârsta de 28 de ani.

Deci, recent ați renunțat să mai jucați la profesioniști.

De doi ani și jumătate, practic.

A fost o ruptură bruscă sau ați pregăti-o în timp?

Nu, a fost pur și simplu o decizie pe care am luat-o pentru că voiam să călătoresc, iar atunci când ai o astfel de meserie trebuie să faci antrenamente zilnice și nu puteam face asta. Așadar, am început să citesc și să scriu la vârsta de 18 ani; la vârsta aceea am început și timp de 10 ani cele două dimensiuni erau concomitente. Dar azi pot spune că am spart gheața cu totul.

Baleajul acesta între cele două domenii cred că s-a putut realiza datorită disciplinei.

Mi s-a pus deseori întrebarea dacă hocheiul pe gheață mă ajută la scris. Și de multe ori n-am știut ce să răspund, pentru că nu văd legătura între practica unui sport de înalt nivel și literatură. Când m-așez noaptea și scriu la calculator nu am în fața mea 3000 de persoane care să mă încurajeze, ca atunci când făceam hochei. Dar este  adevărat că toată această disciplină mi-a fost transmisă  datorită antrenamentelor de hochei și s-a dus și către scris.

Într-adevăr, a scrie înseamnă să stai singur în fața calculatorului și din acest punct de vedere avem (iarăși) o opoziție cu faptul că hocheiul este un sport de echipă. Singurătatea scriitorului v-ați asumat-o de la început?

Cum spuneam, am început la 18 ani să citesc și să scriu și îmi făcea bine, practic, să mă separ, să las mintea mea acolo în vestiar și să joc hochei și, pe de altă parte, să stau scriind și citind toată ziua. În prezent nu mai am această posibilitate pentru că atunci puteam să mă defulez, dar astăzi nu se mai poate, nu cred că aș fi un  bun scriitor foarte bun făcând și hochei. Este într-adevăr ceva ce-mi lipsește, acest mod de a mă defula.

De ce am întrebat despre activitatea de hocheist profesionist: pentru că mi-am trăit copilăria în Galați, unde era o echipă de hochei foarte bună la nivel național. Și Wayne Gretzky a fost unul dintre idolii copilăriei mele.

O, da, numărul 99. 🙂

Pentru că am nevoie acum să fac legătură cu cartea și-n acest fel să ajungem la dl. P., care a fost idolul, dacă ați avut un idol în hochei și dacă are o trăsătură comună cu dl. P. sau cu Gary.

Poate că există o legătură cu țările din Estul Europei, pentru că idolul meu era un jucător ceh. Este vorba de Jaromír Jágr. Jaromír avea nr. 68 și purta acest număr pentru că pentru el avea o încărcătură istorică. Bunicul lui a fost deportat după primăvara de la Praga din ´68. De aceeaa refuzat să joace fără să poarte numărul 68. El a fost eroul copilăriei mele, deși eu nu l-am văzut niciodată jucând realmente, l-am văzut doar la televizor. Dar anul acesta am fost la Campionatele Mondiale de la Praga și a fost prima dată când  l-am văzut jucând. De fapt acum doi ani, pentru că aveam 28 de ani când l-am văzut pentru prima dată. Am avut impresia că încă am vârsta de 5 ani.

Eu aș fi luat crosa să joc puțin hochei cu el! 🙂 Revenind la Un anume domn Piekielny: să înțeleg că pentru dvs. reconstrucția lumii estice se face din aceste mici amănunte, cum este și în cazul acestui idol? Mi-am dat seama că aceasta este o trăsătură a întregului roman, aproape niciun amănunt nu e lăsat la întâmplare și se merge într-un filigran  care construiește  narațiunea în straturi.

Așa cum am spus-o mai înainte și o spun și în carte, încerc să pun un filtru sepia asupra lucrurilor și să reconstruiesc trecutul, plecând de la mici detalii. Vilnius, care era numit Ierusalimul Lituaniei, pentru că acolo erau 60 000 de evrei și 106 sinagogi, a văzut moștenirea sa evreiască eliminată total, pe de o parte de naziști și apoi de sovietici, dar mai rămân totuși încă niște urme care sunt păstrate; exact ca atunci când se dă la o parte zugrăveala de pe fațadele clădirilor, tot mai rămân litere în idiș care amintesc acest trecut. De exemplu, când ne aflăm la Pompei (de altfel, dau și acest exemplu în carte) vedem în fața noastră două treimi dintr-o coloană și încercăm să reconstruim toată coloana realizând această proiecție mentală. Același exercițiu îl fac și în carte.

Da, da și mi-a plăcut, pentru că ați adus aminte de Pompei, că excursia în Italia e ca un punct de fugă (când se duce în Veneția și descrie spațiul venețian); în acest fel ne atrageți atenția asupra faptului că istoriile mici vin și recompun o istorie mare.

Desigur.

Acest aspect cred că ține un pic de tehnica literară. Așa ați vrut să construiți romanul?

De fapt, marea istorie este o reconstituire a posteriori, plecând de la mici istorii. Iar marea istorie este rece, este lipsită de substanță, de trup. În schimb, în micile istorii, există substanță, există ceva romanesc. De aceea, de multe ori, cititorii plâng când citesc o ficțiune, dar mai puțin când citesc un eseu.

Exact, de aceea nu ne mai impresionează cifrele cu multe victime.

Într-adevăr, când citim c-au fost 6 milioane de victime, nu pot să zic că nu ne impresionează, dar nu ne emoționează ca, de exemplu, o fotografie a unui copil care a fost gazat la Auschwitz. E suficient să vedem o singură fotografie și asta ne impresionează/afectează/emoționează.

Exact așa se întâmplă, o spun din experiență,  pentru că am vizitat Muzeul Holocaustului din Washington.

Voilà!

Revenind la carte și la domnul P. putem să-l considerăm pe dl. P (eu așa-i zic) un erou al copilăriei lui Gary? Pentru că practic i-a imprimat acestuia un întreg parcurs.

Dar până la urmă dl. P. a devenit un erou pentru că Gary i-a scris numele într-o carte. Și ce impresionant este că-i pronunțăm numele sau măcar prima literă din nume, așa cum ați făcut-o, în vreme ce ar fi putut pur și simplu să rămână undeva îngropat în arhivele istoriei. Și cred că tocmai literatura are această putere de a-i face pe oameni să iasă din mormânt. Și mă gândesc la momentul din ´58, când Romain Gary începe să scrie capitolul VII din Promisiunea zorilor și atunci scrie numele lui Piekielny și practic toată existența lui Piekielny este conținută în vârful stiloului lui Gary. Asta este impresionant cu literatura pentru că este nevoie de foarte puțin, de un stilou și niște hârtie, astfel încât să ajungă la niște scopuri absolut impresionante.

Știu că atunci când am citit Promisiunea zorilor și când am citit și Un anume domn Piekielny  am făcut o notație pe marginea cărții, foarte curpinzătoare pentru mine, se cheamă efectul de butterfly. Pentru că practic dacă el n-ar fi scris numele, n-ar fi făcut acea scurtă notație, n-ar fi existat niciuna dintre cele două cărți.

Și eu n-aș fi fost aici astăzi.

Mie mi se pare un curaj nebun, pot să-mi asum cuvântul, să scrii o carte inspirată dintr-o altă carte, care a făcut istorie și face istorie încă, și în același timp să o faci în modul tău strict personal, pentru că nu există niciun pic de manierism, nicio nevoie de a copia stilul lui Gary. Cât a costat? Cât efort a fost aici și câtă căutare? Sunt două stiluri literare total diferite. Ați vrut să redactați cartea în acest mod, ați căutat acest stil? Pentru că alternativa ar fi fost să scrieți un fel de continuare, ceva de genul „După 20 de ani”.

La început am vrut pur și simplu să fac o anchetă asupra acestui domn Piekielny, să aflu care a fost de fapt povestea lui, nu voiam să vorbesc nici despre mine, nici despre Romain Gary. Și pe măsură ce am tot făcut cercetări, mi-am dat seama că nu găsesc mare lucru despre Piekielny și nu exista de fapt niciun material, nimic care să-mi permită să fac o astfel de a anchetă. Și în acele momente m-am simțit foarte descurajat, apoi mi-am spus – „De fapt, nimic nu te împiedică să vorbești despre Romain Gary, plecând și având drept fir roșu scenele în care el vorbește despre Piekielny.”. Și apoi, tot citind cărțile lui Romain Gary și recitind  Promisiunea zorilor, mi-am dat seama, de fapt, de ce m-a fascinat atât de tare cartea aceasta la 18 ani. Am realizat că mama mea era ca și mama lui Romain Gary ca personalitate, era Mina Kacewiana, ca să zic așa, pentru că așa se numea mama lui Romain Gary. Am făcut acest exercițiu de a vorbi de mine, de fapt, prin scrisul despre Romain Gary, un fel de exercițiu ca atunci când te joci cu păpușile rusești, Matrioșka. Dar cartea pe care o imaginasem eu la început, cea pe care aș fi vrut s-o scriu inițial, ancheta aceea, este foarte diferită de ceea ce am scris realmente, de rezultatul pe care l-am obținut.

Și cum ar fi arătat inițial?

Ar fi fost mult mai bună,  de fapt. 🙂 Întotdeauna plec de la ideea să scriu o capodoperă și apoi în final….

Da, eu numesc tehnica aceasta, felul cum ați dat viață domnului Piekielny (pentru că, până la urmă i-ați dat viață, l-ați recreat) ca fiind o tehnică prin contaminare: întâi ați creat lumea din jurul lui și în felul ăsta, din amănuntele lumii din jurul lui începe să apară Piekielny;  recunosc că mi-a plăcut foarte mult tehnica asta. Dar mă gândesc: oare Gary și-ar fi recunoscut vecinul? Și-ar recunoaște vecinul din Un anume domn Piekielny?

E o întrebare foarte frumoasă. De multe ori am fost întrebat ce l-aș fi întrebat eu pe Romain Gary dacă l-aș fi întâlnit realmente și le răspund celor care mi se adresează: „Ai citit cartea mea? Ce părere ai despre ea?”. Și de aceea acum ar fi un exercițiu interesant pentru mine, să dau un răspuns în locul lui Romain Gary și să spun de ce, dacă și-ar fi recunoscut vecinul. Ceea ce mă impresionează pe mine este că ficțiunea poate să aibă un efect de real. Și în carte povestesc acel episod când Romain Gary a fost invitat la emisiunea Apostrophes a lui Bernard Pivot; legat de acest pasaj,  multe persoane care au citit cartea mea mi-au spus – „Da, îmi amintesc foarte bine de emisiunea în care a fost Romain Gary la televizor.” Și mi s-a părut foarte ciudat pentru că, de fapt, eu am inventat cu totul acest episod. Așa că, dat fiind că Piekielny a fost inventat, poate că și Romain Gary și-ar fi amintit de Piekielny așa cum îl descriu în carte. Cel puțin sper că așa și-ar fi amintit de el, pentru că și Piekielny era o invenție.

Romain Gary spune tot timpul că Promisiunea zorilor este un roman autobiografic și tocmai mi-ați răspuns parțial la întrebarea „Cât de autobiografic este Un anume domn Piekielny Practic mie mi se pare că la cartea dvs. e mai mult ficțiune, deși  există și partea de biografie personală.

Cum am spus și mai înainte, minciuna este o variantă subiectivă a realității.

Deci, scriitorul e undeva ascuns acolo, am înțeles! Logic așa ar fi, să citești întâi Promisiunea zorilor și după aceea Un anume domn Piekielny. Ce s-ar întâmpla sau cum ar recepta cititorul dacă ar porni invers?

În general, după ce au citit Un anume domn Piekielny,  vor să citească și Promisiunea zorilor. Dar sunt mult mai mulți cei care l-au citit întâi pe Romain Gary și poate că au citit și romanul meu, decât cei care au citit romanul meu și citesc ulterior Romain Gary. Promisiunea zorilor a fost publicată acum 60 de ani  practic, în ´58. Și în prezent se află în continuare printre cele mai bune vânzări de carte din Franța, între primele 50 de cărți vândute.

Trebuie să recunoaștem că cititorii Unui anume domn Piekielny întâi și întâi sunt tineri și… chiar, aveți un grafic al cititorilor?

Poate în România sunt tineri, dar în Franța au multe fire albe, cam majoritatea cititorilor din Franța.

Înseamnă că e o literatură bună, cum spuneam! Îl tot pomeniți pe Gogol, într-un anumit capitol și, în general, faceți foarte multe referiri la literatura rusă; pe undeva e de înțeles, pentru că acesta e liantul dintre cele două romane. Dar am impresia că scriitorii dvs. preferați nu sunt neapărat rușii. Am dreptate sau nu? Pentru că se simt foarte multe influențe în scriitură.

Dar nu rusești, nu? 🙂

Sunt și rușii pe acolo. 🙂

Eu mă hrănesc mai ales cu literatură franceză. Am citit foarte mulți scriitori ruși, clasici ruși în primul rând, n-am citit foarte multă literatură contemporană. Și una dintre preferatele mele este o scriitoare care a luat Premiul Nobel, este vorba de Svetlana Aleksievici, de altfel, nu este rusoaică, este bielorusă, printre altele este și jurnalistă, iar eu nu fac deosebirea între jurnalism și literatură.

Da, pentru că cel puțin în Un anume domn Piekielny chiar nu e nico diferență, stilul jurnalistic e acolo, face parte din fibra cărții. E ritmul alert, atenția pentru personaj, relația cu evenimentul, contextualizarea, sunt multe acolo. Și cu toate astea e un roman, nu e jurnalism. Și uite așa nu mai fac nicio cronică, o să rămân la interviu. J Și totuși, care e scriitorul dvs preferat? Primul. În afară de Gary, evident.

Citeam mai înainte un nume al unui scriitor francez dar care nu este prea cunoscut în România, și anume Pierre Michon. care este unul din scriitorii mei preferați, dar poate este un loc comun să citez un alt scriitor, care de fapt îmi place enorm, aici la București, și anume Emil Cioran.

Super!  Încep să cred că și la noi Cioran e pe cale de a nu mai fi atât de cunoscut. Nu știu de ce a intrat într-un con de umbră, adică aș putea explica, dar nu e locul aici. Fiindcă ați pomenit de Cioran și dacă mă gândesc și la Gary și Piekielny,  îmi dau seama că toți trei au în comun ceva, faptul că sunt migranți. Dar în cartea dvs. n-ați accentuat deloc latura asta de migrant, tragedia asta a migrantului. Oamenii fac parte din universul lor, sunt acolo, sunt de-ai casei, cum ar veni, deci nu resimt mutarea asta dintr-un loc în altul ca fiind o tragedcie. Le-ați creat intenționat casa, locul, sau așa a fost, așa a ieșit?

Gary spunea că nu are nicio picătură de sânge francez care să treacă prin venele sale, dar întreaga Franță îi curge prin vene. Și el spunea: „Eu sunt un cameleon.” Și mai spunea că: „Dacă puneți cameleonul pe roșu, se face roșu, pe verde se face verde, pe albastru se face albastru, dar dacă îl puneți pe un covor în carouri, devine nebun. Eu n-am devenit nebun, eu am devenit scriitor!”, spune Gary. Și este impresionant să vedem scriitori precum Romain Gary, precum Cioran, care nu sunt de limbă franceă, că au devenit astăzi onoarea Franței. Sunt niște exemple impresionante, scânteietoare, spun eu, care arată că, de fapt, nu există o fatalitate de a fi migrant.

Credit foto: Ruxandra Georgescu

Super, aveți e o viziune foarte umanistă.

Ar trebui să mi se dea Premiul Nobel pentru asta. Am spus asta, bineînțeles, în glumă, dar asta pentru că Premiul Nobel se dă de multe ori unor scriitori care au o viziune umanistă, dar care nu sunt neapărat scriitori buni.

Da, știu, pentru că se amestecă principiile de la Premiul Nobel pentru Pace cu cele de la literatură.

Am început cu spargerea gheții și o să vreau să încheiem cu un alt exercițiu, sau, mă rog, cu ceva care ar ține loc de încheiere – ce luați acasă din România? La nivel de experiență, evident.

O propunere de lege – și anume voi propune ca juriul pentru Premiul Goncourt din Franța să fie înlocuit cu juriul pentru Premiul Goncourt din România.

Absolut corect! 🙂 Știu  că premiile sunt esențiale, mă rog, sunt vitale pentru viața unui scriitor – dvs le căutați, le doriți?

Sunt șase mari premii literare în Franța și cartea mea era în competiție pentru toate cele șase premii, iar eu eram sigur că măcar unul o să obțin și eu. Și nu am obținut niciunul dintre premii, prin urmare eu sunt cel mai mare looser al istoriei premiilor literare franceze. Există un scriitor care mie îmi place foarte mult, îl cheamă Eric Chevillard;  m-am văzut cu el în luna noiembrie, după ce n-am luat niciunul din aceste premii  și acesta mi-a spus: „Ecce homo! Iată omul care a scăpat vieții nedemne ca urmare a unui premiu literar.” De multe ori, istoria premiilor literare este marcată de rateurile, de cei care au ratat premiul, decât de cei care l-au luat. Dar aș minți dacă v-aș spune că nu mă interesează premiile literare. Motivul? Aduc bani. Și scriitorul, ca și jurnalistul, ca și traducătorul, are nevoie de bani ca să-și plătească facturile. Și știm cât de mult poate să umfle vânzările în mod artificial un premiu literar în Franța. Pentru că de multe ori cititorul nu cumpără o carte pentru că e cartea respectivă, ci o cumpără pentru că are acea bandă roșie în care scrie că a câștigat premiul literar X.

Eu vă doresc așa – dacă o să câștigați Nobelul, și cred c-o să câștigați, să nu vă pierdeți simțul umorului pe care-l iubesc!