„Numărul 2” – măștile vieții și roluri nejucate

David Foenkinos este un romancier, dramaturg și scenarist francez, autor al mai multor romane de succes și câștigător al mai multor premii literare semnificative: Premiul François Mauriac, Premiul Roger-Nimier, Premiul Jean Giono, ș.a.m.d. În anul 2022, îi apărea la Gallimard romanul Numéro Deux, tradus la începutul anului 2024 la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, de Iuliana Glăvan.

Încă de la început, cititorul este înștiințat că în carte sunt preluate și fapte reale, dar puternic împletite cu ițele ficțiunii, creând tabloul existenței unui personaj cu totul aparte. Romanul are o structură cronologică, simetrică, fiind împărțit în patru mari părți, urmărindu-se evoluția de la stadiul de copil la cel de adult al lui Martin Hill, cel care va trăi toată viața în umbra numărului 2 și al unui rol care s-a terminat înainte să înceapă.

David Foenkinos este un scriitor cu puternice tente psihologice, care își construiește personajele întotdeauna dinspre interior spre exterior, vulnerabilizându-le prin sensibilitatea lor, specifică naturii umane. Trasând legături între social-psihologic și uman, autorul se preocupă de felul în care suferința, durerea, pierderea pot schimonosi destinul oricui, ceea ce se întâmplă cu Martin, băiatul căruia nu i-a fost dat să fie Harry Potter. În 1999, începea castingul și selecția acerbă pentru alegerea celui care avea să îi dea viață personajului creat de J.K. Rowling și care avea să devină un simbol internațional, marcând copilăria a milioane de indivizi, Harry Potter. Lupta finală avea să se dea între doi candidați, de aceeași vârstă, Martin Hill și Daniel Heyman, care vor ajunge să se cunoască, cu adevărat, abia la maturitate, la sfârșitul romanului, atunci când fiecare poate înțelege și își poate însuși ceea ce s-a întâmplat în acel final de mileniu.

La zece ani înțelesese deja că una dintre modalitățile prin care poți fi fericit constă în a modifica realitatea. Aceeași realitate de care putem fugi prin imaginație sau prin imaginile pe care le creează lectura […] Viața lui Martin ar fi putut continua astfel. Nimic nu părea să-l predestineze pentru ceea ce avea să urmeze. Ca să ajungă la castingul pentru Harry Potter, trebuia așadar să aibă loc o modificare de traiectorie. Exact asta s-a întâmplat de două ori.

Construit ca un bildungsroman, Numărul 2 construiește o acțiune complexă, plasându-l în centru pe Martin, băiatul de 10 ani, fiul franțuzoaicei Jeanne, jurnalistă de politică externă, și al lui John, britanic boem, omul din spatele platourilor unor mari filme, inventator închipuit și care și-a cunoscut soția pe muzica celor de la The Cure. O întâlnire, din întâmplare, o propunere și este de ajuns ca existența de până atunci a băiatului să urmeze o altă traiectorie, propunându-i-se rolul vieții lui – să îl joace pe Harry Potter. Între zilele lucrătoare, petrecute la Londra și weekendurile petrecute la Paris, între o mamă ambițioasă și un tată boem, Martin are speranța unui mare destin, care nu avea să fie decât un vis spulberat și care îl va urmări ani după ani, până la maturitate.

De data asta, Martin nu izbutea să adoarmă. Începuse această aventură detașat, dar acum nu mai reușea să-și stăpânească entuziasmul. Se gândea tot timpul la incredibila viață care-i întindea brațele. Era o nebunie ce i se întâmpla. Încerca să rămână cu picioarele pe pământ, să-și aducă aminte că nu era nimic sigur, dar în zadar. Mintea lui măsura în lung și-n lat toate posibilitățile pentru a distruge încet, încet barierele dintre realitate și vis.

Refuzul pică asupra băiatului ca un furt al existenței pe care ar fi trebuit să o trăiască și i-a fost dată celuilalt, care se transformă într-un dușman necunoscut, într-un hoț de visuri menit a-l arunca într-o viață obscură, anonimă. Nu înțelege motivul pierderii, cum nu poate înțelege fenomenul incontrolabil care se naște, ajungând în toate colțurile lumii, văzând peste tot în jur pe băiatul cu ochelari rotunzi, cel ce ar fi trebuit să fie el. Decepția lui Martin nu putea vindecată de timp, unui copil de 11 ani, pe cale să își trăiască celebritatea, i se închide fereastra către lume, fără o explicație, cerându-i să uite în timp ce lumea lui este asurzită de zgomotul Harry Potter. Recurge la izolare socială, la restrângerea ieșirilor în cercuri numeroase, trăiește mai mult în sine decât împreună cu ceilalți. Însă este abia începutul unei neguri întinse pe decenii, o ruptură dublată de o alta, prin pierderea celui care l-a sprijinit și înțeles întotdeauna, celui care spera ca fiul său să ajungă acolo unde el a visat mereu.

Și iată că acum totul se sfârșise. Existența părea cu atât mai derizorie în ecoul decorurilor. Avea impresia că viața lor nu durase decât câteva scene. Râsete, lacrimi, emoții, necazuri, un copil. Martin stătea aproape de ea, incredibil de demn. Tatăl lui adorat îi fusese smuls de lângă el.

Pentru Martin era momentul depășirii copilăriei, ieșirii din timp, maturizării timpurii și brutale. Pendulând între acceptare și refuz, între a înțelege și a lăsa la o parte, băiatul se identifica și mai mult cu Harry Potter, era orfan. Fugind de dramele sale, plecând într-un alt decor, existau șanse de vindecare, dar nu și acolo unde succesul filmului fenomen se trâmbițează la fiecare pas, urmărindu-l pe cel care putea fi. Începe să perceapă toate acestea ca pe niște semne, uneltiri ale cuiva care nu vrea să îl lase să uite, o meschinărie a numărului 1, a celui care i-a ruinat viața. Noua existență, însă, aduce în prim plan și pe Marc, tatăl vitreg, întruchiparea cruzimii, personajul negativ, al cărui rol este să deschidă răni peste răni lui Martin, adăugându-i adolescentului o latură brutală, violentă, o exprimare pe care o evitase cu toate forțele până atunci.

Maturitatea îl surprinde pe Martin într-un loc izolat de vacarmul lumii, începând să muncească în Muzeul Luvru, acolo unde liniștea este singura care tronează. Liniște și vârstă care îi permit să înceapă procesul de vindecare, de ieșire din pielea numărului 2, aflându-și propria identitate. Procesul nu este simplu, dragostea îl salvează temporar, dar nu îl poate vindeca, rănile suprapuse sunt departe de completa cicatrizare până într-o zi, cea în care avea să-și înfrunte destinul, întâlnindu-l pe celălalt, pe Daniel Heyman. Împărtășindu-și cele două povești, înțelegând ce a trăit fiecare, aveau să se vindece reciproc, singurii care ar fi putut să își aducă alinarea căutată decenii întregi.

Într-un anume fel, fiecare visase la viața celuilalt. Fiecare își dorise ce nu avea. Lumina pentru unul, umbra pentru celălalt. Întâlnindu-se, s-au liniștit reciproc. Și completară, oarecum, partea lipsă a destinului lor. Dar asta nu era totul. Nu numai că stabiliseră să se revadă, dar aveau să ajungă de-a dreptul să împărtășească viața celuilalt. Daniel îl va lua pe Martin la o ceremonie a Globurilor de Aur, în timp ce Martin îi va propune lui Daniel să petreacă o zi întreagă într-o sală de la Luvru.

Martin Hill putea începe să retrăiască, să își reia viața de dinainte de casting, de vacarmul și haosul în care fusese surprins, dar povestea trebuia spusă mai departe, prin propriul său roman, acela nu al unei existențe ratate, ci al propriei vieți.

Numărul 2 de David Foenkinos