Pun sub semnul incredibilului orice întâlnire cu Bogdán Zsolt. E greu să-l cuprinzi în cuvinte, pentru că dincolo de profesionalism se ascunde un munte de emoție și sensibilitate, iar pentru descrierea acestora cuvintele nu vor fi niciodată suficiente. De fiecare dată când știu că va juca într-o montare sau alta, sub îndrumarea unui regizor sau altul, mă surprind întrebându-mă „Oare cum va fi de această dată?”. Cu o creativitate ieșită din comun, cu o energie nestăvilită, Bogdán Zsolt construiește relații! Iar pentru că aceste relații sunt de un firesc atât de uman trebuie să-i mulțumim: Bogdán Zsolt ne învață cu fiecare ieșire a sa la rampă că da, se poate și altfel!
După premiera cu Scripcarul pe acoperiș (21 februarie, Teatrul Maghiar de Stat Cluj) mi-am zis că trebuie să stau de vorbă cu el! Așa că mi-am luat inima în dinți și…
Credit foto: Biró István (Tevye în „Scripcarul pe acoperiș”)
Din 2018 încoace v-am văzut jucând în Neguțătorul din Veneția (regia Gábor Tompa), în Alice în pat (regia Dorka Porogi), în Lulu (regia Enikő Eszenyi), iar acum în Scripcarul pe acoperiș (regia László Béres). Patru roluri extrem de diferite, dar ofertante din punctul de vedere al construcției. Care dintre cele patru s-a lăsat cel mai greu de construit?
Fiecare rol are dificultățile, urcușurile și coborâșurile lui într-un act al creației. Nu știu cum se construiește un caracter, un rol, nu-l pot surprinde. Nu prea mai cred într-o construcție conștientă, deși știu că arta înseamnă proiecție și instinct. Cred că trebuie sā te predai în totalitate, fără să te implici prea mult din exterior și atunci rolul se clădește, cărămidă cu cărămidă, gest cu gest, culoare cu culoare, de la sine. Trebuie găsit un balans , un echilibru firesc între a face ceva (cu rolul) și a nu face nimic.
În cazul Neguțătorului din Veneția am avut o mânā puternicā, cea a regizorului Tompa Gábor și una a lui Visky András, dramaturgul spectacolului, care mâini au trasat liniile principale de construcție și care m-au protejat de capcanele rolului. În cazul spectacolului Alice în pat era putin mai dificil să înțeleg de unde pornim și încotro o luăm. În Jack Spintecātorul din Lulu era meserie, un fel de contrapunct. Și în Scripcarul pe acoperiș e un rol foarte bine fācut de Topol. Filmul, cum știm foarte bine, este o capodoperă. Cine sunt eu să cred că pot sā fac un Tevye mai visceral, mai firesc decât el? M-am cățărat, deci, pe acest munte, pe acest perete, pe urmele lui, cālcând pe cuiele lăsate de el. A fost o întâlnire cu Tevye, cu Topol, cu muzica lui Jerry Bock și, nu în ultimul rând, cu Béres László, regizorul spectacolului.
Credit foto: Biró István (Shylock în „Neguțătorul din Veneția”)
Shylock (Neguțătorul din Veneția) și Tevye (Scripcarul pe acoperiș): doi evrei, care au atât de multe în comun și sunt, totuși, atât de diferiți. Îi iubiți la fel de mult? Vă sunt la fel de dragi cele două roluri?
Îi iubesc foarte mult pe amândoi. Și cred că și ei mă iubesc la fel. M-am dăruit lor, nu m-am zgârcit, mi-am retras egoul cât am putut și i-am lăsat pe ei să mă pună în evidență. Și au făcut-o! Shylock a ales umbra și a glisat puțin spre întunericul din mine, dar nu fără nici o lumină pe față. Tevye, prin firea lui de copil, prin ludicul lui a pătruns în locuri de mult uitate de mine. Am crezut că nisipurile mele, plaja mea de umor, de altfel destul de îngustă, modestă, îmi este inundată de mare, că ea nu mai există. Uite, ca să mă minunez, Tevye a fācut un castel acolo. În plin soare. Evident din nisip. Aștept cu bucurie și cu răbdare până când se dărâmă sau este dărâmat de alți copii.
Deși cele două spectacole au regizori diferiți, în ambele se regăsesc trimiteri directe la tradiție și asaltul continuu asupra acesteia din partea inovației, a modernismului. Dvs, omul din spatele celor două roluri, cât de tradiționalist sunteți?
Existā oare plantă care-și uită propriile rādācini, din pur modernism? Viața, ca și arta, de altfel, față de activitatea umană care tinde spre dezordine, se lasă condusă cumva de un principiu al ordinii, de niște reguli foarte stricte, cred eu. Evident anumite valori se pot și chiar trebuie puse sub semnul întrebării: oare mai sunt ele valabile? Dar numai ca să redescoperim că fără ele am cam lua-o pe o cale greșită. Cum și suntem, cred eu. Unde am ajuns? Se zice că în următorii 100-200 de ani urmează să părăsim Pământul. Contează măsura în care ne dezicem de tot ceea ce este sau pare firesc. Da, sunt un om conservator, dar care crede că specificitatea trebuie văzută din unghiul universalității și invers.
Cele două roluri de care am pomenit sunt dificile din perspectiva construcției, dar dvs v-au ieșit cu asupra de măsură ambele. Una dintre cheile succesului acestora este identitatea; pt mine, ca spectactor, nici Shylock și nici Tevye nu sunt niște evrei oarecare, ci acel Shylock și acel Tevye. Din ce punct ați plecat în construcția și asumrarea acestor identități? Ce-i diferențiază categoric de alți evrei, dar și de alte personificări?
Nu știu cum mi-au ieșit… Dar știu cā am pornit de la premisa că amândoi sunt niște oameni oarecare, ca și mine, ca de fapt să ajung la concluzia că nu sunt. Dar până să ajung la această revelație am parcurs un drum Lung cu ei, i-am cunoscut, cât de cât, i-am poftit la mine-n măduvă, i-am măsurat, de fapt ei s-au automăsurat prin tot ceea ce făceau și spuneau. Am pornit, deci, de la zero ca să parcurg câțiva milimetri în drum spre infinit. Nu prea se deosebesc de alții. Sunt oameni. Și dacă totuși se deosebesc, o fac nu mai mult decât un om de celălalt. Puținul în acest caz e același cu infinitul.
Shylock în viziunea lui Gábor Tompa înnebunește la final, o nebunie derivată din faptul că a fost obligat să renunțe la religie, deci la tradiție. Cum este să construiești nebunia unui personaj?
Dacā durerea pe care o simte, umilința prin care trece se numește nebunie, atunci, da, înebunește fără doar și poate.. Totuși, zâmbește când iese în final. Un om umilit, nimicit, vulnerabil, dar senin.
Credit foto: Biró István (Jack Spintecătorul în „Lulu”)
Tevye nu înnebunește, dar încearcă să înțeleagă, pentru el a înțelege e vital. Cearta lui cu Dumnezeu este una generatoare de înțelesuri, el are nevoie de siguranță; el trebuie să știe că a ales bine. Dvs cum îl percepeți pe Tevye? Vă e drag? Vă certați cu el în gând?
Tevye e Tevye. Îmi place sā fiu lângă el, sā-mi împart doza de liniște cu el. Deși el e mai vorbăreț. Îmi place sā-l ascult.
Cu excepția lui Alice în pat, celelalte trei spectacole sunt cu multe personaje, recordul absolut fiind Scripcarul, unde aveți toată trupa teatrului alături (cu excepția a doi colegi, dacă nu mă înșel). Vă plac spectacolele cu multe personaje? Vă simțiți bine între ceilalți?
Sā nu credeti cā teatru este un sanatoriu. „Teatrul este un lucru rău!”, avea obiceiul sā zică Vlad Mugur și apăsa pe cuvântul rău. E dureros și pentru unii și pentru alții. Oameni suntem, într-un echilibru fragil între bine și rău. Asta explică totul.
Sunteți un om de lume sau un solitar? Cum vă construiți rolurile – singur sau cu ajutorul celorlalți, aveți nevoie de energia partenerilor de scenă sau invers, dvs le insuflați forță și curaj?
Sunt un om solitar, nu mi-e urât niciodată cu mine. Poate de aceea s-a scufundat treptat acel mal al umorului comun, de care vă vorbeam anterior. Dar să știți că mă simt bine în pielea mea. Energia partenerilor e binevenită întotdeauna și de foarte multe ori mă inspiră.
Credit foto: Biró István (tatăl în „Alice în pat”)
În Alice în pat aveți o scenă în care, din punctul meu de vedere, esențializați cu ajutorul unui minim de gesturi și mișcări arta teatrală: intrați pe scenă pe una din porțile castelului/casei și rămâneți sprijinit de toc, privind spre Alice (care vă e fiică în spectacol); e o privire pe cât de unică, pe atât de complexă, pentru că cuprinde în ea o complexitate nebănuită a relației tată-fiică. Dvs cum ați defini teatrul? Ce este teatrul pt dvs, dincolo de meseria de actor?
Nu stiu ce este teatrul… Nu vreau să mă hazardez în cuvinte. Vă spun sincer – nu știu! Cum nici viața nu știu ce e! De ce e? Știu însă cui aparține. Și mai știu cā Teatrul Viață nu e. Și mai știu că lumina care pleacă din viață în oglinda teatrului devine umbră, și invers. Era o vreme când parcă parcă bănuiam ce este Teatrul și aveam curajul, chiar tupeul să-l definesc, dar cu fiecare cuvânt prin care încercam să-l prind ajungea mai departe de mine.
