Nostalgia paradisului pierdut (și niciodată regăsit)

Spunem nu de mult, că suntem nedrepți cu copiii noștri. Le cerem să se maturizeze înainte de vreme, le dăm subiecte de gândire total nepotrivite cu vârsta pe care o au, le cerem să găsească soluții la situații imposibile și câte și mai câte. Naivitatea și inocența se declară nule cu multe înainte ca acestea să iasă din uzul firesc al timpurilor, ceea ce nu e tocmai în favoarea lor, a celor care nu mai au timp să-și trăiască copilăria. Asaltați de spaimele părinților, de normele (in)corecte ale unei societăți aflată într-o permanentă căutare a corectitudinii de toate felurile, copiii noștri uită de povești și, mai ales, uită să povestească. De fapt, nu știu și nu pot să povestească, pentru că nu i-a învățat nimeni.

SF (Super Fragil) pentru mine este, înainte de orice, o pledoarie pentru poveste. Cu micile ei imperfecțiuni, cu accentele puse câteodată unde nu trebuie, dar o poveste. Una a unei generații care n-a avut parte de așa ceva, care n-a cunoscut savoarea poveștilor spuse seară de seară de bunici sau părinți. Mă refer la generațiile copiilor născuți după Revoluția din 1989, dar ca să fiu mai concretă în exprimare, mă refer la generația actorilor care joacă în spectacolul regizat de Andrea Gavriliu și jucat pe scena Teatrului Excelsior București. Regizoarea a făcut casting special pentru acest spectacol, astfel încât au ajuns să joace în el trei fete și trei băieți, niciunul angajat al teatrului. Foarte tineri, unii dintre ei încă studenți ai facultăților de profil, cu o poftă de joc asociată cu o excelentă pregătire fizică, cei șase reușesc să aducă la scenă un spectacol foarte bine articulat în jurul ideii de poveste. Tu când ai povestit ultima oară despre trăsnăile făcute în copilărie? Când te-ai gândit ultima oară la prietenii tăi cei mai buni, cei cu care împărțeai bananele, acadelele și înghețata? Când te-ai gândit ultima oară la prima dragoste? Îți mai aduci aminte de motivul pentru care te-ai certat cu cea mai bună prietenă din copilărie? Mai ții minte când ai luat legătura cu ei? Sau când ai fost ultima oară în parcul unde îți juleai genunchii când erai de-o șchioapă?

Punerea între paranteze a timpului prezent – momentele sunt gândite sub formă de flash-uri, iar personajele sunt scăldate în tonuri de gri – nu este deloc întâmplătoare, căci accentul cade pe copilărie. Un spectacol de teatru fizic gândit în detaliu, pentru că mișcarea corpurilor în spațiu n-ar căpăta amploarea necesară în absența unui show de lumini bine gândit și a unei muzici care să dea valoare subiectului. SF (Super Fragil) nu e un spectacol pentru copii, să ne înțelegem. Chiar dacă subiectul este copilăria, spectacolul este gândit ca temă de reflecție pentru adulții grăbiți să se maturizeze (uneori, cu orice preț). Evocările copilăriei sunt când pline de duioșie și tandrețe, când dure și explicite până la „durere ascuțită în os”; balansoarul, caruselul și toboganul sunt pe cât de impozante, pe atât de folosite de-a lungul întregii reprezentații. Ele devin, rând pe rând, epicentrele micilor drame, ale conflictului pentru supremația în grup sau ale primelor îndrăgostiri. Între cei trei centri ai acțiunii gravitează cele șase personaje, care evoluează fie solo, fie în duet sau grup. Alternanța momentelor este dictată de poveste, care devine povestea maturizării, cu marcarea tuturor bornelor esențiale: recunoașterea propriei sexualități, mersul la școală, bătălia pentru cine conduce grupul, adolescența cu fiorii primei dragoste și strecurate între aceste borne sunt toate tentațiile și spaimele unui copil normal. Adulții sunt și nu sunt prezenți, în realitate îi simțim prezenți undeva în spatele scenei, ei asistă tăcuți la felul cum acești copii aleg să-și spună povestea. Dar ei sunt prezenți și în sala de spectacol, pentru că spectatorii se simt, rând pe rând, deranjați, iritați, șocați și uimiți de cât de adânc au ascuns copiii din ei înșiși.

Jocul cu elasticul se transformă într-o bornă a maturizării, dar și într-o graniță (extrem de concretă) între ce-a fost și ce va fi. Faptul că ei aleg să stea în spatele scenei, dincolo de elastic și foarte rar în interior ne duce cu gândul la faptul că nu toate evocările ne fac plăcere, după cum nu toate amintirile sunt frumoase. Hainele supradimensionate, cu mâneci extrem de lungi care capătă diverse întrebuințări, ne dau de înțeles că nu toți suntem (sau am fost la un anumit moment) pregătiți să ne maturizăm. Ceea ce se întâmplă în interiorul acelui cerc capătă aură de magie și așa trebuie să rămână, întâmplări puse la păstrare într-o capsulă a timpului.

Ciprian Chiujdea, Vlad Crudu, Iuliana Danciu, Vlad Furtună, Iulia Lupașcu și Ileana Ursu sunt tineri, dinamici, excelenți dansatori și împreună formează trupa spectacolului SF (Super Fragil). Trec cu o rapiditate uluitoare de la stare la alta, ceea ce înseamnă că au muncit foarte mult la detaliile fiecărei scene în parte. Sunt personalități diferite care pun în joc toate resursele proprii, fără de care n-ar deveni posibilă povestea. Excelent momentul cu trioul băieților în carusel, când bătălia pentru cine se maturizează mai repede n-are un câștigător clar. Fetele au avut mai multe momente dedicate formatului de trio, dar dacă ar fi să menționez unul în mod special m-aș opri la cel cu acadeaua, înghețata și banana.

Ca să le putem aprecia corect evoluția acestor tineri, era nevoie de o muzică aparte, care să sublinieze foarte bine tensiunile, pragurile de trecut și diversele etape în procesul de maturizare. Adrian Piciorea, un nume întâlnit foarte des pe afișele spectacolelor din ultimii ani, a compus o coloană sonoră care poate fi ascultată și în afara show-ului, ceea ce e foarte bine. Un univers sonor populat cu frici, dar mai ales cu bucurii, multe bucurii. Scenografia lui Theodor Cristian Niculae și show-ul de lumini gândit de Cristian Șimon contribuie decisiv la conturarea unui spectacol de teatru fizic unic, pe care nu-l uiți foarte ușor.

SF (Super Fragil) este despre noi și copilăriile noastre, despre ce lăsăm în urmă și ce alegem să ducem cu noi în viață, mai departe. SF (Super Fragil) este despre nevoia de autentic și despre forța fragilității. SF (Super Fragil) este un spectacol la care se râde, dar mai ales se trăiește.