Neliniștea care însoțește neînțelegerea

Nu știu de ce, mintea mi se blocase pe neliniște; aveam strania senzație că totul trebuia decodat pornind de la acest cuvânt. am înțeles abia spre finalul reprezentației că era o neînțelegere la mijloc. în fond, cred că nici lui Camus nu i-a fost străină această confuzie. Până la urmă, între neliniște și neînțelegere poți stabili o relație directă, cu condiția să-ți fie clar în minte cine pe cine determină.

În Neînțelegerea, Albert Camus e mai mult scriitor, decât filosof și mediază prin intermediul unei structuri clasice de roman polițist (perfect adaptată pentru o scriere dramatică) relația dintre mari teme ale gândirii filosofice și literatură. Un conflict generat de o situație pe cât de banală, pe atât de plină de semnificații. Camus reușește să adune în câteva fraze motive și mari teme cât nu reușesc alții să o facă în câteva scrieri (piese de teatru, studii sau romane). De la mitul străinului, trecând prin mitul lui Oedip și până la mari teme precum credința într-un Dumnezeu atotputernic și liberul-arbitru, despre toate acestea este vorba în Neînțelegerea lui Camus. Libertatea regizorului ține de felul cum acesta gândește concret dramaturgia spectacolului, felul cum pune accentul pe una sau alta din marile teme.

credit foto: BIRÓ ISTVÁN

Folosindu-se de mijloace tehnice minime, dar spectaculare – o rotativă (care poate da bătăi de cap tehnicienilor, noroc cu prezența de spirit a lui Váta Lóránd la reprezentația la care am fost eu), un spațiu monocrom și simplitatea spectaculoasă, ba chiar somptuoasă a costumelor negre – Mihai Măniuțiu a dat neînțelegerii un sens profund, care pune spectatorul în situația de a simți cel puțin neliniște, dacă nu chiar disconfort. Întrebările despre destin, fatalitate, existența lui Dumnezeu, determinism și altele vor fi însoțite întotdeauna de o neliniște derivată direct din lipsa siguranței: niciodată nu vei fi sigur că răspunsul la care ai ajuns e și cel definitiv, sau cel bun. Plecând de la recunoașterea puterii dilemei, Mihai Măniuțiu a construit un spectacol dedicat memoriei ca cel mai important semn al vieții. Chiar și a unei vieți trăită în orizontul morții. Prețul unei vieți fericite e moartea altor câtorva vieți – nu se spune niciodată cifra crimelor – dar Măniuțiu n-a insistat foarte mult pe îndoială – care ar trebui să se instaleze în urma săvârșirii crimei –, ci pe iluzie, o iluzie a derizoriului, trăită plenar în orizontul fatalității: nu s-ar fi putut altfel. Martha n-are nicio remușcare după ce-a aflat că Jan era fiul pierdut de a sa mamă, pentru ea moartea e moarte, nu-și schimbă semnificația, fericirea ei nu depinde de identitatea mortului, ci de cât de mult a contribuit (bănesc) la asigurarea viitoarei fericiri. O amânare într-un viitor oarecare, care vine însoțită cu o ușoară incertitudine, dar nicidecum cu neliniștea. În schimb, mama este plină de remușcări, vina o copleșește, ceea ce o face să-și refuze dreptul la fericire, adică se sinucide. Nici urmă de căință, de căință în sens creștin, căci atunci s-ar fi certat cu Dumnezeu sau cu Atotputernicul și, cine știe, poate că ar fi renunțat la sinucidere în schimbul unei penitențe trăită cu demnitate.

credit foto: BIRÓ ISTVÁN

Hanul, aflat undeva în lume, capătă simbolul răscrucii, al intersecției destinelor. Un spațiu golit de orice urmă de spiritualitate, martorul este asemenea unui Atotputernic, vede tot, dar nu intervine. Soarta (fatum) ține de implacabil, dar chiar și așa te șochează orice lipsă de emoție. În afară de disperarea mamei copleșită de durere – prea mult să-ți omori fiul – și de bucuria deșănțată a fiicei, nicio vorbă nu e însoțită de emoție. Între mamă și fiică dubitativul nu ține de emoție, de îndoială, ci de incertitudinea reușitei finale – vor fi sau nu vor fi fericite în viața asta. Ciudat să te gândești la eshatologie fără să-l iei în calcul și pe Dumnezeu. Monocromia cenușie, rece a unui spațiu relativ mic, dar ofertant prin felul cum a fost gândit de Adrian Damian contribuie la ceea spuneam mai sus: nici urmă de emoție, doar paradă de suflete moarte. Pe cercul exterior al peretelui glisant alunecă vieți, spaime, derute, decizii implacabile, nevoi și neputințe, în interiorul cercului are loc acțiunea, scena de dragoste dintre Jan și soția lui, crima și mutarea cadavrului. În afara cercului e lumea, dar oamenii n-au treabă cu ce se întâmplă la han, ei vin și pleacă, nu sunt curioși și nici nu vor să știe ce grozăvii se petrec acolo. Singurul element de umanitate care însoțește personajele în parada lor spre moarte este muzica. De la cea cântată de martor – cum se aude vioara într-o scenă inundată de neputință! – la cea care acompaniază crima. Mihai Dobre a intuit perfect cum trebuie să îmbrace sonor ceea ce Mihai Măniuțiu, împreună cu Adrian Damian (scenografia) și Luiza Enescu au construit. Un spațiu perfect la pierzaniei, din care nimeni nu scapă.

credit foto: BIRÓ ISTVÁN

Foarte bine gândit trioul Andrea Kali (mama), Éva Imre (Martha) și Balázs Bodolai (Jan). Un trio care pierde din dinamism în a doua parte a spectacolului, poate pentru că al treilea este mort. Hainele cernite, care acoperă tot corpul, inclusiv fețele femeilor, accentuează dramatismul unor momente, dar Mihai Măniuțiu dă un plus de semnificație costumelor femeilor – care nu poartă doliu după nimeni, cum te-ai aștepta în primă instanță, ci care și-au pietrificat în timp sufletele, iar negrul devine astfel expresia perfectă pentru involuție/încremenire. Scenele de sărut cu giulgiul acoperind fețele sunt metaforele neputinței, a renunțării la luptă și, deloc întâmplător, o trimitere directă la fanatismul în numele căruia s-au declanșat războaie în ultimele decenii.

credit foto: BIRÓ ISTVÁN

Un spectacol dureros de simplu în esența lui, care impresionează prin forța cuvântului. E o artă întreagă ascunsă în fiecare detaliu scenic, ceea ce mă face să cred că nu, deloc întâmplătoare neliniștea care m-a însoțit de-a lungul primei părți a spectacolului. Până la urmă, neînțelegerea poate rodi cunoaștere, dar depinde de fiecare în parte cum folosim această cunoaștere.

PS: după cum vedeți, dacă Dumnezeu e scos din schema vieții, nu rămâne foarte mult loc pentru dubiul moral – e bine sau nu e bine ce facem, ne e de folos dacă știm cine a murit sau nu, nu se schimbă gravitatea faptei dacă știm că acesta era fiul hangiței.