Moartea ca o formă de viață necunoscută – Bucureștiul în trei straturi

Mi-e greu să scriu detașat despre cartea Andreei Răsuceanu. Una dintrele aparițiile lui 2018 pe care mi-am dorit mult de tot să o citesc, presimțind parcă amalgamul de trăiri date de lecturarea, rând după rând, a celor gândite de autoare. Un roman scris pe trei voci și narat de o a patra, nebănuind nici măcar la final care e legătura dintre naratoare și personaje. O expunere permisivă, pe alocuri incivisă, a unor istorii personale coagulate într-o singură mare istorie, cea a unui București în care trăiesc astăzi venetici, de-a valma cu ai locului oameni. Istoriile personale ale unor caractere feminine, dar nu feminizate excesiv, în ale căror vieți prezențele masculine sunt obligatorii, dar edulcorate de perdeaua de întâmplări personale, din ale căror încrengături pare că doar ele – Stanca, Elena și Ioana – reușesc să iasă cu fruntea sus.

„Dar abia când ajunge cu povestea la bazarul cel mare, imaginația celor doi devine una, și Stanca e și ea în vânzoleala de-acolo, vede cu ochii minții mătăsurile de atâtea feluri, că nici negustorii nu le știu numele la toate, vândute cu toptanul, șalurile de cașmir cu modele mărunte, florale, șalvarii de mătase alage, de culoarea naramzului sau a bobocului de trandafir, meșii de piele fină ca mătasea, ceaiul de măr sau negru, parfumat cu iasomie și rodie, podoabele grele din aur, tremurătoarele cu boabe mici de turcoaz, perlă sau mărgean, papucii cusuți cu pietre, cu vârful întors, zăbune din sandal de Veneția, tarabele cu dulciuri transparente, sâmburi și salep. Aude și ea vocile negustorilor care-și strigă marfa, și inima i se strânge. Oricare din ei ar fi putut să… Vedeniile năvălesc în încăpere odată cu ultimele raze ale soarelui. E din nou în casa ei, primită de dotă, în mijlocul livezii de meri și duzi, atât de aproape și totuși atât de departe de curtea care freamătă de câteva zile, în așteptarea noului domnitor. Cine știe ce va aduce ziua de mâine, se gândește Stanca, și se mai gândește s-o trimită pe Marghioala la prăvălie, după puțin ceai cu iasomie.”

Un roman fără sfârșit ar spune mulți; un roman în care viețile Stancăi, Elenei și Ioanei par să nu se întâlnească nici măcar post mortem. Și, cu toate acestea, femeile se cunosc, își împrumută una alteia din trăsături, transferă cu ușurință prin timp sfaturi, energii nebănuite și forțele uriașe necesare escaladării obstacolelor cotidiene. Trei timpuri ale istoriei unui București care pare că nu-și mai găsește nicicum liniștea, straturi ale unei memorii mai mult decât vii: biserica construită de Stanca în mahalauaua vechiului București, catacombele pe care se vede nevoită Elena să-și construiască casa, cartierul de blocuri muncitoresc din Balta Albă. Trei straturi materiale ale unei memorii vii, straturi vizibile, care ne aduc în fața ochilor rănile trecutului. Noi, privitorii/spectactorii de astăzi mângâiem zidurile bisericii, strivim sub picioare catacombele și urâm viseceral griul blocurilor-martor ale unui comunism strivitor și aplatizant.

„Elena nu se împăcase cu ideea, nu asimilase încă verdictul doctorului. Durerea asta nouă era străină, o simțea prinzând corp într-o zonă străină din interiorul ei, ca o ciupercă-parazit pe un copac. Deși nu-și putea recunoaște că problema lui Victor există și consecințele ei ar putea fi ireversibile, cel mai des hrănea ea însăși cu gândurile și temerile ei, acest nou corp străin care creștea între ei amenințând să-i sufoce de tot.”

Stanca e femeia trecutului, dar nu și fantoma acestuia. Poate că bărbații care o iubesc cu patimă tind să devină umbre ale trecutului ei, dar pereții bisericii ne-o aduc pe ea într-un etern prezent, ascunsă bine între faldurile unui înger pictat cu iubire strivitoare de zugravul de biserici.

Elena își consumă drama la vedere, transformând războiul lumii înr-unul personal, Victor devenind doar pretext pentru continua ei răfuială cu lumea strâmbă și strâmtă care-i servește drept corset pentru gândurile și nevoile personale.

Ioana se divide treptat în Ioana mare și Ioana mică și poartă în felul acesta cu ea un întreg șir de drame născute din imperfecțiunile unui comunism strivitor.

„Ne mișcam prin atmosfera acvatică noi înșine altfel, ca niște pești mari, cu mișcări adormite, lovindu-ne uneori de mobilele grele, privindu-ne cu ochi imobili. Aerul era greu de respirat, umed și cețos ca într-o seră, saturat de mirosul tare al florilor. Când redeschidea ferestrele, după zăduful de la prânz, nu se aerisea multă vreme, părea că aerul se solidificase înăuntru, era un pătrat de mirosuri, al garoafelor, ale noastre, al intimității care se forma acolo. Eram alții în răstimpul ăla, absenți din propriile noastre corpuri, într-un fel de spațiu intermediar unde eurile noastre nu mai existau individual, eram un singur eu, un singur animal marin, trei corpuri, o singură conștiință. Garoafele din vază nu miroseau, una din ele avea tulpina ruptă de greutatea florii.”

Andreea Răsuceanu nu scapă nicicum firele personajelor din mână, mosoarele vieților celor trei alunecă prin timp până la noi sub atenta dirijare a autoarei. Faptele și întâmplările celor trei nu se suprapun, nu se amestecă, nu există pic de melanj între trăsăturile femeilor. Caractere puternice, individualități menite să facă istorie, Stanca, Elena și Ioana vin în fața noastră așa cum vor ele: cu spaime, cu dorințe, cu nevoi, toate personale, foarte personale. N-ai cum să le confunzi, cum să suprapui experiențele lor de viață. Și, totuși, cum ajung ele să alcătuiască O formă de viață necunoscută? Locul, ei bine, Bucureștiul e cel care le dă voie să se intersecteze într-un ipotetic timp al narațiunii, căci ele altfel nu s-ar fi întâlnit nicicum. Dacă Ioana e cea care vine din exterior, e venetica prin esență, aducând din C. și Galați obiceiuri, amintiri și chiar oameni dragi, Stanca, în schimb, pare că s-a născut odată cu locul, cu casele din mahalaua negustorilor, lăsând cu limbă de moarte drept moștenire cinstirea memoriei bărbaților iubiți de ea aici, pe pământul pe care-l vrea a fi sfânt. Elena e cea care face tranziția, părând să nu poată rămâne în istorie nicicum, riscând să-i fie ascunse dorințele sub zidurile bombardate în timpul războiului. Și, totuși, cu o forță nebănuită, ea aduce la lumină … o formă de viață necunoscută, căci altfel cum să ne explicăm renașterea lui Victor, cel care părea a fi irecuperabil și un pierdut al sorții?

„Pe banca aia veche de lemn se prinsese un fel de lichen, de pistrui buretoși care se întindeau ca o eczemă pe suprafața ei. Probabil de la combinația de apă, săpun și stat la soare, în ploaie, în praf, atâția ani, atâtea generații. O formă de viață necunoscută, pe banca făcută de Radu demult, din câteva bucăți de lemn care arătau ca niște coji de nucă plate, zgrunțuroasă și netedă în acelați timp, cu infinite circumvoluțiuni ca ale unui creier. Era șchioapă și legată cu sârmă ruginită, dar Ioana mare preferă să pună pe ea ligheanul metalic, în care spăla rufele copiilor chiar și târziu, când ei crescuseră și preluaseră bună parte din muncile gospodăriei. Acolo m-a așezat Ioana într-o seară și mi-a înmuiat tălpile murdare în apa cu săpun, după care s-a luat cu altceva și m-a uitat acolo, căzuse noaptea și apa se răcise și nu se mai auzea decât lătratul câinilor din C., în depărtare. Îmi amintesc banca asta mai bine decât multe alte lucruri legate de casa e la C., îmi amintesc mirosul ei de lemn ud și putrezit, de crăpăturile înguste în care spăase straturi peste straturi apa murdară de la hainele copiilor, o întreagă istorie a familiei înscrisă acolo, în interminabilele firide inundate. Formele ciudate care creșteau pe carnea lemnului, sau poate din ea, se întindeau ca o hartă pe scândura orizontală, și mi se părea că nu e niciodată acceași.”

O formă de viață necunoscută, romanul Andreei Răsuceanu vine să ne aducă aminte că nu există prezent fără trecut; nimic nu e întâmplător, purtăm cu noi mai departe rănile trecutului, istoriile ascunse ale celor care ne-au lăsat drept moștenire viața așa cum este ea. Stanca, Elena și Ioana sunt bunicile, mamele și surorile noastre: puternice, titanice, supuse greșelilor, dar întâi de toate femei. Și unor astfel de femei trebuie să le închinăm gândul nostru cel bun, căci fără ele n-am avea timpul prezent.

„Am închis ochii și-am auzit clar vocea Ioanei venind de departe, de parcă străbătuse un tunel până să ajungă la mine. Vrei și tu? Ce să vreau, Ioana? Mă gândeam la ciorba din care mâncau acum doi dintre cei cinci pacienți din salon. Să mergi la C. cu mine. Ce să facem acum la C.? Să vedem marea. Dar nu e mare la C., Ioana. Mi-a părut rău imediat ce am deschis gura, dar era prea târziu. Ioana s-a întors brusc, cu tot corpul, spre mine, în privire avea mai mult decât mirarea ei obișnuită, era un aer contrariat și neîncrezător, care s-a solidificat acolo, între noi, un zid de netrecut. Privirea i s-a ascuțit, s-a făcut rea. Dar tu cine ești. Cine ești tu, vreau să știu. N-am știut să-i spun cine sunt.”

Închei revenind la primele rânduri: poate că finalul romanului trebuie să-l scriem noi, aici și acum, poate că nouă ne-a fost lăsată moștenire întâlnirea dintre cele trei; noi trebuie să le dăm șansa Stancăi, Elenei și Ioanei să scrie istorie și de aici înainte. Așa că… forma aceea de viață necunoscută este în mâinile noastre și va lua chipul dorit de noi, de fiecare dintre cei care vom citi cartea.

O formă de viață necunoscută de Andreea Răsuceanu