Milan Kundera – un destin mare în soarta națiunilor mici

Anii ‘60 ai secolului trecut au fost considerați „epoca de aur” a culturii cehe. În acea perioadă, cultura se eliberează de constrângerile ideologice ale regimului și se simte o revitalizare a artelor, literaturii, cinemaului. Multiplele revistele literare și de artă ating tiraje colasale, se publică multe cărți, interesul pentru cultură al întregii națiuni cehe este evident.

Una dintre personalitățile marcante ale acestei culturi, în acea perioadă, dar și a literaturii universale, în general, este Milan Kundera. Vestea despre moartea romancierului și eseistului Milan Kundera, pe 11 iulie 2023, a zguduit lumea literară saptămâna aceasta.

Poziția pe care o ocupă artele și literatura europeană în acest moment în mentalul colectiv face necesare și importante reflecțiile la moștenirea lăsată de Kundera. Dincolo de viziunile sale referitor la estetica, sensul și rolul romanului, tratate cu un rafinat simț al istoriei, al liniilor marcante și nuanțelor domeniului, dar și cu mult bun simț și ironie în Arta romanului și Testamente trădate, Milan Kundera a avut întotdeauna și o perspectivă mai cuprinzătoare asupra rolului și importanței culturii în general, pe care și-a exprimat-o cu diferite ocazii.

Era preocupat de soarta națiunilor mici, așa cum era națiunea cehă, dar și cea poloneză sau română, dar preocuparea sa nu avea niciodată caracterul unei lamentări proviciale, ci era exigentă, conștientă de dificultățile care trebuie surmontate și de misiunile care trebuie asumate. A scris despre națiunile mici în eseurile sale, dar celebru rămâne discursul pe care l-a ținut în acest sens la Congresul Scriitorilor cehi din iunie 1967.

Era, cum am spus, un moment de emancipare a culturii de sub regimul politic și acel Congres o fost scena unei confruntări dintre scriitori și putere. Mai mulți scriitori au adoptat o poziție curajoasă și au ținut discursuri în care își exprimau dezacordul și iritarea în legătură cu orice formă de cenzură a creațiilor artistice, dar s-a vorbit explicit și împotriva sistemului politic însuși. Jiří Hendrych, persoana din conducerea partidului care venise să supravegheze Congresul, n-a mai putut suporta, la un moment dat, acest dezmăț critic împotriva puterii pe care o reprezenta și, înainte de a părăsi sala, a trecut prin spatele tribunei unde se aflau câțiva din acei vorbitori, printre care și Kundera, murmurând: „Ați pierdut totul, absolut totul!”.

Într-adevăr, după 1968, când rușii au intrat cu tancurile în Praga, ca să-i „elibereze” pe cehi, după un scenariu care vedem că a rămas neschimbat de-a lungul anilor, într-adevăr cei mai mulți scriitori și-au pierdut patria, emigrând, iar alții – carierile, transformându-se din oameni de cultură, profesori universitari, scriitori în muncitori – chelneri, dereticători, tractoriști. Lui Kundera i-a fost interzis să mai publice în țara sa, iar în 1975 reușește să emigreze și să se stabilească în Franța. El va scrie în continuare, în franceză, va deveni celebru chiar și fără să fi primit vreodată Premiul Nobel, dar rușinea aceasta să o lăsăm pe conștiința juriului acelei Societăți, pentru că cititorii l-au apreciat cu entuziasm, pe bună dreptate, și au considerat că a meritat din plin acel premiu. Dar să ne întoarcem la nomenclaturistul Jiří Hendrych: el totuși n-a avut dreptate, literații prezenți la acel Congres din 1967 nu au pierdut „totul, absolut totul!”, iar ceea ce cu siguranță nu au pierdut este demnitatea.

Ce a spus Kundera la acel memorabil Congres din 1967 am găsit în cartea Un Occident răpit, care cuprinde acel discurs, alături de un articol influent pe care scriitorul l-a scris când se afla deja în Franța, în 1983, și care așa și se numea, Un Occident răpit. Două lucruri am desprins din această scurtă cărțulie: curajul sriitorului de a numi lucrurile pe nume și ideea care însuflețea acel curaj.

În primul rând, în discursul de la Congres, Milan Kundera i-a numit direct pe reprezentanții regimului politic „vandali”, și iată cum i-a definit el pe vandali:

„Cine este vandalul? Nu, nu este țăranul analfabet care, într-un acces de furie, dă foc conacului moșierului cel bogat. Vandalii pe care îi întâlnesc eu sunt cu toții educați, mulțumiți de ei înșiși, bucurându-se de o poziție socială destul de bună și neavând resentimente față de cineva anume. Vandalul este semeața îngustime a minții care își este autosuficientă și gata oricând să-și revendice drepturile. Această semeață îngustime a minții crede că puterea de a adapta lumea la propria ei imagine face parte din drepturile ei inalienabile și, dat fiind că lumea este alcătuită în cea mai mare parte din tot ce o depășește, ea adaptează lumea la propria imagine, distrugând-o. Astfel, un adolescent retează capul unei statui dintr-un parc pentru că această statuie îi depășește în mod scandalos propria esență umană și, din moment ce fiecare act de autoafirmare îi aduce omului satisfacție, el o face jubilând. Oamenii care nu trăiesc decât în prezentul lor necontextualizat, care ignoră continuitatea istorică și cărora le lipsește cultura sunt în stare să își transforme patria într-un deșert fără istorie, fără memorie, fără ecouri și lipsit de orice frumusețe. Vandalismul contemporan nu îmbracă doar forme decretate de lege. Atunci când un comitet cetățenesc ori niște birocrați însărcinați cu un dosar decretează că o statuie (sau un castel, o biserică, un tei secular) nu are nici o utilitate și decid s-o suprime, nu avem de-a face decât cu o altă formă de vandalism. Nu este o mare diferență între o distrugere legală și una ilegală, așa cum nu există deosebire nici între o distrugere și o interzicere.”

În al doilea rând, revin la ideea deja menționată, referitor la preocuparea lui Kundera pentru „națiunile mici”, despre care vorbește atât în discursul de la Congres (în particular despre cehi, desigur), dar și în articolul Un Occident răpit, dintr-o perspectivă mai largă, care include și alte națiuni, precum polonezii sau maghiarii, slovenii sau românii. El consideră că aceste națiuni, odată ce s-au despins de imperii și și-au luat soarta în propriile mâini, trebuie să-și asume, mai întâi, o misiune culturală, să creeze opere în tradiție europeană, ca să-și confirme aparteneța lor la Europa și, totodată, să-și afirme originalitatea, contribuind la diversitatea culturală a Europei.

La Congres, Kundera pune o întrebare provocatoare, el întreabă dacă s-a meritat această redeșteptare națională, dacă nu era mai bine pentru cehi să se contopească cu cultura mai influentă și mai bogată a germanilor:

„Au meritat oare toate eforturile pe care le-am depus pentru a readuce poporul la viață? Este valoarea culturală a poporului nostru suficient de mare pentru a-i justifica existența? Și se adăuga întrebarea: Va fi această valoare în sine capabilă să-l ferească pe viitor de riscul pierderii propriei suveranități?”

Așadar, misiunea culturală a unui popor este extrem de importantă și se leagă de existența însăși a acelui popor, de supraviețuirea sa. În articolul din 1983, Kundera spune:

„Identitatea unui popor sau a unei civilizații se oglindelte și se exprimă în ansamblul creațiilor spirituale cărora obișnuim să le spunem ”cultură”. Dacă această identitate este amenințată cu moartea, viața culturală se intensifică, se exacerbează, și cultura devine valoarea vie în jurul căreia se reunește întregul popor. Tocmai de aceea, în toate revoltele central-europene, memoria culturală și creația contemporană au jucat un rol mai mare și mai determinant decât în oricare dintre revoltele populare europene.”

Pe de altă parte, în același articol, el analizează, în paralel cu misiunea culturală a micilor națiuni, și soarta culturii europene în întregime. El spune că unitatea culturală europeană a avut întotdeauna niște piloni pe care să se sprijine, cum ar fi creștinismul în Evul Mediu, sau iluminismul în Epoca Modernă, dar în prezent nu mai are pe ce se sprijini, iar cultura a devenit o cultură a divertismentului, iar odată cu această cultură a divertismentului, autoritatea celor care constituiau oamenii de valoare a acelei culturi s-a diminuat considerabil, până la dispariție.

În acest sens, Kundera evocă o amintire despre un prieten de-al său, a cărui nume nu-l spune, dar pe care îl numește „celebru filozof ceh” (poate e vorba de Jan Patočka, care avea aceleași atitudini antitotalitare, era și el un apărător al spiritului european, și care a decedat în timp ce era supus unui interogatoriu al poliției, în 1977?), așadar acestui prieten, în urma unei percheziții, i-a fost confiscat manuscrisul de o mie de pagini la care lucrase zece ani. După această percheziție, împreună cu Kundera, căutau soluții pentru a recupera valoroasa lucrare. S-au gîndit să se adreseze după ajutor unei personalități din exteriorul țării, unei personalități culturale al cărui cuvânt ar avea greutate, și și-au dat seama că le este dificil să găsească o asemenea personalitate:

„Brusc, am înțeles că această personalitate nu există. Da, existau mari pictori, dramaturgi și muzicieni, dar nu mai ocupau în societate locul privilegiat al unor autorități morale pe care Europa le-ar accepta ca pe reprezentanții ei spirituali. Cultura nu mai exista ca domeniu în care se realizau valorile supreme.”

Veselia flușturatică a culturii de masă amuțește brusc în fața momentelor grave ale istoriei, care își revendică o voce pentru a-i hotărâ cursul, dar în acea clipă de liniște nu se mai aude nici un glas…; veselia este reluată, la început cu sfială, apoi cu o vitalitate reînnoită, brutală, numai bună să înnece totul și orice în trivial.

Încă a astfel de voce s-a stins acum câteva zile, iar noi am rămas să-i ascultăm tăcerea apăsătoare, cu atât mai accentuată de veselia generală.

Un Occident răpit sau tragedia Europei Centrale de Milan Kundera