În cele două eseuri ale lui Milan Kundera pe care le-am (re)citit, Arta romanului și Testamente trădate, autorul definește romanul ca artă, în viziunea sa, și vorbește despre istoria romanului, în general, dar mai ales despre romanul modern și reprezentanții săi cei mai importanți. El însuși, Milan Kundera, consideră că romanele sale aparțin acestei epoci, chiar dacă ea s-a încheiat.

Pentru că tratează aceleași subiecte, m-am tot gândit dacă cele două eseuri sunt interșanjabile sau totuși se completează unul pe altul. Într-adevăr, Testamente trădate (apărut în 1991), reia temele din Arta romanului  (1986), repetând cam aceleași argumente, dar dezvoltându-le prin exemplificare: va vorbi despre soarta unor autori și compozitori a căror testamente estetice au fost „trădate”, uneori de persoane cu cele mai bune intenții, precum Max Brod, întemeietorul „kafkologiei” și susținătorul aprig al compozitorului Leoš Janàček. De asemenea, stilul Testamentelor trădate mi s-a părut mai relaxat, iar ironiile strecurate de autor fac savuroasă chiar și o lectură repetată. Ceea ce nu înseamnă că prefer acest din urmă eseu primului. În momentul când am citit pentru prima dată Arta romanului, mi s-a părut că am aflat tot ce era mai important despre roman; argumentele autorului,  chiar și nesistematizate, mi s-au părut relevante, logice, originale. Dar consider totuși că, citite împreună, cele două eseuri sunt mult mai edificatoare. Mai ales că nici nu sunt prea de voluminoase, fiecare din ele nedepășind trei sute de pagini.

Ce este Romanul ca Artă, așadar, după Kundera? Sunt două condiții de îndeplinit. Prima e să pună în lumină (și aici Kundera îl citează pe Broch) „ceea ce doar romanul poate descoperi”, adică posibilitățile existențiale ale omului. A doua e să se încadreze în Istoria Romanului. Dar să le luăm pe rând.

În ce fel romanul pune în lumină situațiile existențiale ale omului? În Arta romanului, Milan Kundera ne oferă propria definiție a romanului:

„ROMAN. Marea formă a prozei în care autorul, prin intermediul unor euri experimentale (personaje), examinează până la capăt câteva teme ale existenţei” (p.180).

Această definiție a lui Kundera e strâns legată de principiul autonomiei artei, despre care nu va obosi să vorbească în eseurile amintite. Astfel, romanul trebuie să facă ceea ce nu poate face nici poezia, nici filosofia, iar romancierul nu trebuie să se deghizeze în sociolog sau istoriograf, ci să analizeze „situații umane care nu fac obiectul nici unei discipline științifice, ci fac pur și simplu parte din viață” (Testamente trădate, p.162). Orwell, de exemplu, nu îndeplinește această condiție. Despre 1984 Kundera spune că nu ar fi un roman, ci o idee politică deghizată în roman, pentru că nu analizează situațiile umane, ci vulgarizează o idee, una bună, lucidă, „dar deformată de însăși deghizarea ei romanescă, ce o face inexactă și aproximativă” (Testamente trădate, p.219). Kundera consideră că un asemenea roman are o influență nefastă, iar argumentul pe care îl aduce are sens, din punctul de vedere ar artei romanești așa cum a fost definită mai sus:

„Influența nefastă a romanului lui Orwell constă în implacabila reducție a unei realități la aspectul ei pur politic și în reducția acestui aspect însuși la caracterul său exemplar negativ. Refuz să iert această reducție sub pretext că era utilă ca propagandă în lupta purtată împotriva răului totalitar. Fiindcă acest rău este tocmai reducerea vieții la politică și a politicii la propagandă. Astfel, în ciuda intențiilor sale, romanul lui Orwell face parte din spiritul totalitar, din spiritul propagandei” (Testamente trădate, p.219).

Sartre se face vinovat de același lucru, în romanul său Greața, căci acesta ar fi doar o traducere a filosofiei existențialiste în limba romanescă.

La celălalt capăt, Kafka, Broch, Musil sau Gombrowicz sunt adevărații romancieri. Kafka, de exemplu, e considerat adeseori un profet al totalitarismului, căci romanele sale descriu perfect atmosfera de teroare în care se trezește individul sub regimul totalitar. Dar Kafka și-a scris romanele înainte de ascensiunea acestor regimuri și fără intenția de a ghici viitorul. Tot ce a făcut el a fost să dezvăluie posibilitățile necunoscute ale existenței, iar marea sa temă, cea a pierderii omului în labirintul organizării sociale birocratice, este realizată prin intermediul unui amestec dintre vis și realitate, creând un univers care i se prezintă oricărui cititor de azi, în același timp neverosimil și familiar. Acest univers ni se pare nouă familiar și profetic pentru că Kafka a urmărit cu scrupulozitate o situație umană care atunci era doar neverosimilă. Profeția s-a născut din arta sa, nu din traducerea unei idei politice în roman.

Doar arta neangajată poate face asemenea minuni:

<<enorma forţă socială, politică, „profetică” a romanelor lui Kafka stă tocmai în „neangajarea” lor, adică în autonomia lor totală faţă de toate programele politice, conceptele ideologice, prognozele futurologice.

Într-adevăr, dacă în loc să caute „poemul” ascuns „undeva, acolo, înăuntru”, poetul „se angajează” să servească un adevăr cunoscut dinainte (care se oferă el însuşi şi care este acolo „în faţă”), el renunţă astfel la misiunea proprie poeziei. Şi puţin importă că adevărul preconceput se numeşte revoluţie sau disidenţă, credinţă creştină sau ateism, că e mai drept sau mai puţin drept; poetul care se află în serviciul unui alt adevăr decât al celui care trebuie descoperit (care este uluire) este un fals poet>> (Arta romanului, p.143)

Reflecțiile lui Kundera despre neangajarea artei mi-au amintit despre gândurile lui Matei Călinescu despre disidența lui Paul Goma, așternute în al său Un fel de jurnal:

<<E uimitor totuși la Goma (la scriitorul Goma) faptul că nu încearcă să vorbească din punctul de vedere al unui scriitor sau al unui „om de litere”. […] Dar conferința lui n-a atins măcar în treacăt vreo problemă scriitoricească. N-a fost, în mod curios, decât un discurs de propagandă oficială românească întors pe dos. […] Finalmente, anticomunismul lui Goma mi-a apărut la fel de elementar și de previzibil ca și comunismul cel mai „lozincard”>>.

Dar mă întorc la Kundera. Pentru a rămâne neangajat, un roman trebuie să fie ipotetic, să exprime, așadar, o gândire experimentală, nu încremenită în convingeri; ironic, nu satiric, căci „satira este artă cu tendință; sigură de propriul ei adevăr, ea ridiculizează tot ce hotărăște să combată” (Testamente trădate, p.196); și nu în ultimul rând, romanul trebuie să fie teritoriu în care judecata morală este suspendată, căci trebuie să rezistăm impulsului de a crea judecăți înainte de a cunoaște. Iată deci finalitatea romanului, Cunoașterea:

„Omul îşi doreşte o lume în care binele şi răul să fie clar discemabile, căci există în el o dorinţă înnăscută şi de neînfrânat de a judeca înainte de a înţelege. Pe această dorinţă se bazează religiile şi ideologiile. Ele nu pot fi compatibile cu romanul decât dacă traduc limbajul lui de relativitate şi ambiguitate în discursul lor apodictic şi dogmatic. Ele pretind ca cineva să aibă dreptate; sau Anna Karenina e victima unui tiran mărginit, sau Karenin e victima unei femei imorale; sau K., inocent, e zdrobit de un tribunal nedrept, sau în spatele tribunalului se ascunde justiţia divină, şi K. e vinovat.

În acest „sau-sau” stă neputinţa de a suporta relativitatea esenţială a lucrurilor omeneşti, neputinţa de a privi în faţă absenţa Judecătorului suprem. Din cauza acestei neputinţe, e greu să acceptăm şi să înţelegem înţelepciunea romanului (înţelepciunea incertitudinii)” (Arta romanului, p.16).

Paralela pe care o face Kundera, în ambele eseuri, cu muzica, e curioasă, nu atât din punctul de vedere al istoriei celor două arte, care ar avea, conform autorului, un parcurs asemănător, cât din cel al esteticii. Această paralelă, împreună cu metaforele folosite de Kundera pentru a o explica, sunt edificatoare în ambele sensuri: atât pentru a înțelege muzica, cât și pentru a înțelege romanul. Partea a șasea din Testamente trădate, Opere și păianjeni, de exemplu, vorbește despre structura marilor compoziții, compuse din mai multe teme, care sunt înlănțuite prin punți. Aceste punți nu subt decât tehnică, au rolul fix de a uni temele, fără a transmite vreun mesaj sau emoție. Măiestria marilor compozitori constă în capacitatea de a înfrunta dihotomia care apare între teme și tehnică (umplutură). Romancierii se trezesc într-o situație similară, simțindu-se nevoiți să prezinte un personaj, un timp istoric sau un peisaj, ca să poată înainta cu ideea sau acțiunea. Se întâmplă (chiar foarte des) să apară romane pur tehnice, o pânză de păianjen care bifează componentele unui roman fără a deveni însă un roman. Dar au fost și autori (și compozitori) care au insistat să scape definitiv de păienjeniș, o înlănțuire densă de idei sau teme, menite să transmită esențialul fără convenționalități. Curentul corespondent al operelor fără păianjeni din pictură este cubismul: nu există fundal, totul este în prim-plan, fiecare detaliu este esențial. Cu sau fără păianjeni, ține de geniul artistului dacă creația sa devine operă. Thomas Mann este creator de fundaluri, acționează ca un polimat care știe totul despre cadrul în care se desfășoară acțiunea. El a creat opere. La Musil fundalul dispare și totul devine temă. Și el a creat opere.

Dacă vorbim despre estetică, trebuie menționată neapărat și partea a patra a aceluiași eseu, O frază. În ea este analizată o singură frază din capitolul al treilea al Castelului lui Kafka. O frază cât un univers estetic. Iar felul în care o analizează Kundera n-are nimic în comun cu exorcismul academic rezervat doar inițiaților, reușind totodată să nu banalizeze și suprasimplifice reflecțiile. Vorbește aici despre traduceri, repetiții, metafore, până și despre imaginea tipografică. Și dacă despre aceleași lucruri aflăm și din Arta romanului, unde povestește cât de oripilat a fost de traducerile romanelor sale și cât timp a pierdut pentru a le repara; unde ne lasă propriul testament estetic, prin definirea exactă a termenilor și tehnicilor folosite în romanele sale, în Testamente trădate părăsește tonul grav pentru a ironiza pe marginea esteticii autorilor schimonosite de autoritatea stilului comun al „frumoasei limbi franceze” (sau germane, sau engleze), sau de dorința traducătorului de a sclipi prin bogăția vocabularului în detrimentul esteticii autorului, sau de raționalizarea textului de către editori, care distrug articulația intenționată de autor. În acest sens (dar și în multe altele), testamentele estetice ale autorilor au fost trădate.

Spuneam la început că cea de-a doua condiție pentru ca un roman să se încadreze în arta respectivă este ca acesta să facă parte din Istoria Romanului. Și poate că ar trebui spuse și aici multe lucruri importante, dar cred că Kundera spune esențialul în acest scurt fragment:

„După părerea mea, marile opere nu pot lua naștere decât în cadrul istoriei artei lor și participând la această istorie. Numai în cadrul istoriei putem înțelege ce e nou și ce e repetitiv, ce e descoperire și ce e imitație, altfel spus, numai în cadrul istoriei poate o operă exista că valoare susceptibilă de a fi recunoscută și apreciată. Nimic nu mi se pare așadar mai cumplit pentru artă decât să cadă în afara istoriei sale, fiindcă e vorba de căderea într-un haos în care valorile estetice nu mai pot fi percepute” (Testamente trădate, p.23-24).

Nu risc să mai adaug ceva și nici nu cred că reușesc să amintesc măcar toate ideile abordate de Milan Kundera în eseurile sale, căci, în pofida laconicității lor, au reușit să transmită esențialul mai multor subiecte interesante, importante, impozante. Două eseuri fără păianjeni. Vreau doar să spun că analizând arta romanescă, Kundera nu a putut să nu analizeze și societatea, lumea, oamenii, iar observațiile sale sunt ascuțite și, la drept vorbind, cam dureroase, însă niciodată categorice. Luați-le împreună cu ironia și incertitudinea cu care sunt servite căci, la urma urmei, avem și noi niște drepturi de autor asupra romanului vieții noastre.

Arta romanului de Milan Kundera

Editura: Humanitas

Colecția: seria Milan Kundera

Traducerea: Simona Cioculescu

Anul apariției: 2008

Nr. de pagini: 204

ISBN: 978-973-50-1909-9

Ediția 2022 poate fi cumpărată de aici.

Testamente trădate de Milan Kundera

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: seria de autor Milan Kundera

Traducerea: Vlad Russo

Anul apariției: 2021

Nr. de pagini: 280

ISBN: 978-606-779-882-1

Cartea poate fi cumpărată de aici sau de aici.

Share.

About Author

Avatar photo

Unii spun că, citind mereu, fug de realitate. Eu zic că numai citind ajungi să înțelegi realitatea. Cărțile au știut să-mi explice spectacolul lumii, de la particulele elementare la relațiile dintre oameni, și au încă atâtea să-mi spună... Prefer cărțile de popularizare a științei, dar citesc cu drag și istorie, biografii, beletristică, iar uneori, dacă n-am altceva sub mână, citesc și afișele lipite pe pereți sau în stații, pentru că așa am știut să-mi umplu orice clipă liberă - cu ceva de citit. A scrie despre cărți mi se pare la fel de firesc ca și a expira aerul inspirat, e parte a unui singur proces și o tratez ca atare.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura