Cel mai recent roman al scriitorului Radu Ţuculescu va fi lansat la Salonul Internațional al Cărții Bookfest, ediția 2015, duminică, 24 mai, la ora 12.30. Invitați: Carmen Mușat, Liviu Antonesei.
Despre carte:
Radu Anghel studiază clarinetul la Liceul de muzică din Marele Oraş, odinioară mănăstire de călugări franciscani. Surprinzător însă, lumea internatului, fascinant univers în miniatură, ascunde nu doar chicoteli şi farse camaradereşti, ci şi o crimă oribilă, pentru comiterea căreia Anghel este învinovăţit pe nedrept şi condamnat la închisoare. Experienţa carcerală îi schimbă fundamental viaţa, privîndu-l de o carieră muzicală de excepţie şi aruncîndu-l într-un vîrtej de drame şi întîmplări cu final neaşteptat.
Mierla neagră este o poveste vie, pasionantă despre imprevizibilul şi frumuseţea vieţii, nu doar un Bildungsroman captivant, ci mai ales o carte despre simţuri. Cinematografică şi ingenios construită, alcătuită din sunete şi imagini, din mirosuri şi culori, zugrăveşte o lume aparent banală, pe care bucuria estetică o transformă în spectacol. Deasupra tuturor acestor felii de viaţă – trecute şi prezente – stă corbul Dodo, mascota internatului, „mierla neagră”. Nu strigă „Nevermore”, ca odinioară corbul lui Poe, ci imită auctorial glasuri, ca un povestaş conştiincios.
Proza lui Radu Ţuculescu, ajunsă la deplinătatea maturităţii, este remarcabilă prin combinaţia dintre intriga alertă, bine strunită şi atent pusă în scenă, şi o poezie care cuprinde totul, de la atmosferă pînă la numele personajelor şi dialogurile acestora.
Fragment în avanpremieră:
I.
Mirosea a săpun de casă în care se amestecaseră flori de levănţică, la fel făcea şi mama, înainte de a opri fierberea grăsimilor, arunca în oală petale parfumate. Aşa, îmi zicea Irene, miroase-mă întîi, vîră-ţi nasul după urechea mea, şi după cealaltă, plimbă-l pe ceafă, încet, pe gît… şi inspiră adînc. Întîi să-ţi placă mirosul femeii. E primul pas important. Dacă nu-ţi place, nu te încurca cu ea. Tu miroşi ca şi săpunul pe care-l face mama, zic, continuînd să adulmec aromele epidermei albe a fetei în casă. Asta-i bine, rîse Irene, dezvelindu-şi strungăreaţa, e un semn că ne putem apropia unul de celălalt. Vei descoperi că miros şi altcumva decît… săpunul mamei. Atinge şi cu buzele loburile urechilor… ceafa… gîtul … fără grabă… nu se crapă pielea, chiar dacă bagi puţin dinţii în ea… Mă exciţi pe mine… şi pe tine… Urcă spre bărbie… sărut-o… plimbă-te cu buzele şi pe obraji… Rîsul reconfortant al Irenei se termina cu două gropiţe răsărite-n obrajii ei roşii pe care asfinţitul soarelui de mai îi înflăcăra cu generozitate. Părul îi era împletit în două cozi groase. Prin ele, şerpuiau panglici colorat, ca nişte curcubee adunate într-o castanie şi mătăsoasă captivitate.
Cărăbuşul nostru rubiniu, cu aţa zbătîndu-se, molatec, sub el, atrase şi pe alţii în cercul său rotitor. O clipă, mi-a fost teamă să nu-i invadeze părul Mariei Candelato. Rebel, căzut pe umeri, des şi vag ondulat, precum suprafaţa unui lac mîngîiată de vînt, avea culoarea purpurie a ultimelor raze de soare.
Cărăbuşii de mai se roteau în jurul nostru, ca într-un dans protector. Nici gînd să se rătăcească vreunul în părul Mariei Candelato. Păstrau o distanţă egală, ordonată.
Eu şedeam pe bancă, iar ea, în picioare, în faţa mea. Simfonieta cărăbuşilor de mai se desfăşura deasupra capului meu. Dansau în jurul Mariei Candelato. Un nimb din aripi transparente. Un omagiu adus frumuseţii ei pline de prospeţime şi ingenuitate.
Era îmbrăcată cu un tricou subţire, lipit de trup, de-un verde deschis, ca iarba primăvara, cînd e plină de sevă. O fustă albă, un alb-crem, extrem de scurtă, precum cele ale jucătoarelor de tenis. Ori chiar mai scurtă.
De pe banca pe care şedeam, îi vedem perfect chiloţii mici, albi, transparenţi şi curbura feselor. O simplă pală de vînt, ar fi fost de ajuns ca să le dezvelească în întreaga lor splendoare. Curbele aveau perfecţiunea unui glob de cristal tăiat în două. Sub pielea netedă, rozalie a feselor, muşchii erau plini de viaţă, tresărind din cînd în cînd, incitaţi de zumzăitul discret al cărăbuşilor de mai.
Maria Candelato avea cele mai lungi picioare pe care le-am văzut vreodată. Fără cusur, stîrneau imaginaţia, dînd naştere celor mai năstruşnice fantezii. Coapsele, suple şi pline totodată, emanau o căldură de felină tînără, capabilă să zburde ore în şir, fără să obosească. Genunchii şuşoteau tot timpul, molatec şi senzual. Prin tricou, se reliefau sînii mici şi fermi, cu sfîrcuri alungite, gata să străpungă ţesătura fină, subţire.
Am prins-o de mîini şi am apropiat-o mai mult de mine. Îi simţeam căldura coapselor încingîndu-mi obrajii. Vîrfurile urechilor.
Trebuia să-mi las capul pe spate, să-i descopăr faţa. Imaginea era completă. Coapsele, chiloţeii, sînii şi chipul ei de căprioară cu ochii protejaţi de gene lungi, prin care se filtra lumina înserării.
Te uiţi sub fusta mea, rîse Maria Candelato, balansîndu-se a dans, fără să-şi desprindă mîinile. Marginile fustiţei se mişcau şi ele, precum spuma valurilor trezite la viaţă.
N-am cum să-mi înalţ privirile spre tine decît aşa… trecînd cu ele pe sub fustiţă… Sînt de vină că-i atît de scurtă? Ce văd eu, vede toată lumea… !
Irene îşi plimba degetele mîinii drepte prin părul meu, în timp ce învăţam să-i sărut, cu adevărat, gîtul, ceafa, urechile, obrajii. Picioare de păianjen, încărcate cu electricitate, care-mi scurgeau fiori pe şira spinării, îmi ridicau firele de păr de pe braţe şi de pe unde mai crescuseră. Mîna Irenei, un păianjen electric, dirijîndu-mi cu gingăşie fermă capul. Traseul buzelor. Pînă cînd le potrivise peste buzele ei.
Cărăbuşii de mai năuceau umbrele înserării, cu bîzîitul şi zborul lor.
Lasă-le moi, nu le crispa, deschide-le puţin, îmi şoptea Irene pe un ton amuzat. Nu mă deranjau inflexiunile vocii sale, subtilităţile nuanţelor. Nici nu mă puteam concentra asupra lor. Îşi vîrî vîrful limbii, fierbinte şi umed, în gura mea mişcîndu-l cu agilitatea unei şopîrle. Instinctiv, am atacat-o şi eu cu vîrful limbii, imitîndu-i mişcările. O încleştare care-mi răscoli interiorul trupului. O minge de foc coborî, invadîndu-mi pîntecul.
Irene îmi apucă mîna dreaptă şi o ghidă spre fusta ei lungă, cu pliuri roşii. Îi imprimă o mişcare de rotaţie. Ca un masaj lejer. Gingaş. Apoi o împinse în sus.
Nu ştiu cînd îşi eliberase sînii de sub bluza subţire din pînză de in. Sîni mari, elastici, dominanţi. Îmi bolborosi direct în gură, frămîntă-i… strînge-i… nu brutal… dar nici timid… freacă-i…
Un ghem de foc îmi răsări în stomac. Apoi începu să coboare prin pîntec, prin vezică, pînă-n testicule, aprinzîndu-le instantaneu. O durere surdă, gata să explodeze.
Eşti tare frumoasă, Maria Candelato, am murmurat înţepenit pe bancă, cu capul lăsat pe spate. Cărăbuşii care se roteau în jurul nostru, zumzăiau aprobator. Pînă şi cărăbuşii…
Despre autor:
Radu Ţuculescu (născut la 1 ianuarie 1949, la Tîrgu Mureş, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secţia vioară. Dintre romanele sale amintim: Ora păianjenului (Albatros, 1984), Degetele lui Marsias (Dacia, 1985), Umbra penei de gîscă (Dacia, 1991), Povestirile mameibătrîne (Cartea Românească, 2006), Stalin, cu sapa-nainte (Cartea Românească, 2009), Femeile insomniacului (Cartea Românească, 2012), iar dintre volumele de teatru Ce dracu’ se întîmplă cu trenul ăsta? (Eikon, 2004) şi Bravul nostru Micşa! (Eikon, 2010).
A primit premii naţionale şi internaţionale pentru proză, teatru, traduceri şi filme de televiziune.
A tradus volume de poezie şi proză din literatura austriacă şi din literatura elveţiană contemporană de expresie germană.
Romanele sale au fost traduse în Franţa, Austria, Italia, Cehia, Ungaria şi Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franţa şi Israel.
Autor foto: Ştefan Socaciu
