Mierea leului. Taina lui Samson

„Totuși, haideți să facem, în paginile următoare, ceea ce multe generații de cititori au făcut înaintea noastră, bărbați și femei care au citit textul biblic lacunar, conform credinței lor, convențiilor vârstei lor și propriilor înclinații, și care au atașat sensuri și concluzii (și uneori dorințe și amăgiri) fiecărui cuvânt și fiecărei silabe!” David Grossman

„Adormisem, dar inima îmi veghea…” Cântarea Cântărilor

Cea mai apropiată referință dacă vorbim despre Samson, eroul biblic, mi se pare „Scrisoarea V”, cunoscuta satiră eminesciană pe tema iubirii trădate. În câteva versuri de la începutul satirei apare, în sinteză, toată nefericirea unui erou îndrăgostit, care are o unică slăbiciune fatală: încrederea în femeia iubită. Un erou se dovedește vulnerabil în fața sentimentului tulburător care-l devastează, apropiindu-l de moarte, împlinind profeția. Îl va duce la pierzanie iubirea, pe care n-o vede reflectată în sufletul celei de care este îndrăgostit. Un erou suferă ca un om obișnuit. Mitul coboară spre viața reală în care dragostea, prin tumultul ei, creează senzația de vertij:

„Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea,

Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea

De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii,

Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii…”

Să găsim pasajul simetric și în cartea lui David Grossman, Mierea leului. Apare spre finalul istorisii, înainte de prăbușirea coloanelor templului. S-ar putea spune lesne că acesta este punctul de maxim interes al mitului. Să nu ne pripim. Trădarea Dalilei survine cu mult înainte ca Samson să-i vorbească despre interdicția pusă asupra sa, tăierea părului, trădarea apare chiar din clipa întâlnirii lor, de vreme ce ea nu trădează niciun semn de îngrijorare, nu are remușcări. Dalila nu se gândește deloc la ce simte pentru el, nu știe, probabil, dacă-l iubește sau nu. Și, de fapt, în linia cronologică și cauzală, aceasta nu e prima trădare, și nu e trădarea fundamentală. Altă femeie, înaintea iubitei, fixase definitiv capătul de cale al lui Samson.

Dalila nu renunță ușor la planul ei. Va afla până la urmă, după două încercări irosite, insistând cu reproșurile, care este secretul puterii eroului, pentru a-l putea preda filistinilor. Trădarea femeii va veni cu certitudine. Nimic nu este misterios în purtarea Dalilei.

În centrul imaginii rămâne simbolismul inimii, ca în „Cântarea Cântărilor”. Cedarea lui Samson, comentează vocea auctorială, vine ca urmare a unei dorințe pe care orice ființă o vrea împlinită, aceea de a cunoaște fericirea, sub forma care lui îi fusese refuzată permanent, cea a intimității. Aceasta este marea lui tristețe, de a fi mereu în afara relației, niciodată autentic în miezul ei, străin, rupt de oamenii pe care nu-i înțelege, de oamenii care nu-l înțeleg:

<<Și, astfel, dacă la primele ei două încercări vorbește cu înșelătorul Samson cu o incredibilă reținere – și aproape că putem vedea cum i se încleștează dinții de furie și de încăpățânare atunci când spune „M-ai înșelat, m-ai mințit” –, după cel de-al treilea eșec al său răbufnește, cu un mârâit profund și feminin: „Cum poți să spui că mă iubești când nu ai încredere în mine?” Își aruncă furia și umilința în fața lui, dar și – poate fără să-și dea seama – niște vorbe care captează însăși esența înstrăinării lui, nu doar față de ea: „Velibcha ein iti”, după cum spune ebraica, nu ai încredere în mine, „inima ta nu este cu mine”.

Și poate că acestea au fost cuvintele pe care i le-a repetat lui Samson, înfigând mereu cuțitul în rana sa profundă, rana ciudățeniei sale, iar cuvintele au reverberat în golul căscat între inima lui și cei pe care-i iubea; și poate că aceasta a fost „cicăleala” care în cele din urmă l-a obosit de moarte.

Probabil că așa s-a întâmplat. Iar din această cauză – și din niciun alt motiv – a mărturisit „kol libo”, nimic altceva decât întreaga inimă, pe care ea o acuzase de înstrăinare și amăgire; tot ceea ce el ascunsese, suprimase și adunase în interior timp de atâția ani. Într-o gafă de moment, i-a dat ei totul, cu același tip nebun de risipă nebună, care te lasă fără suflare și care uneori îi tulbură pe cei mai rezistenți dintre amărâți; cu inocența nebună a unuia care crede că dacă ar fi să mărturisească totul unei alte persoane, totul, deodată, într-un soi de transfuzie instantanee, ar dobândi, în sfârșit, un sentiment de intimitate adevărată.”>> (pp. 87-88)

Mitul lui Samson (și al Dalilei) este suficient de complex, încât să fie citit și în altă cheie interpretativă, adică exact ceea ce propune David Grossman cu exegeza sa. Felul în care un copil este iubit de părinți, consistența și calitatea acestei iubiri primordiale are legătură cu fericirea de mai târziu a adultului.

Dincolo de interpretare, Mierea leului este o demonstrație exemplară despre cum se spune o poveste, mai ales dacă istoria propriu-zisă se cunoaște deja, e știută, cel puțin în datele ei esențiale. Autorul împlinește un adevărat ritual, pregătind schema narațiunii și, pe o scenă paralelă, analiza, uneori poetică, a acestei scheme. Contează ritmul frazelor, alternanța dintre povestirea propriu-zisă și demersul explicativ, pauzele de respirație și timpului rezervat presupunerilor și enigmelor.

Utilizarea anticipărilor și a digresiunilor ajută cititorul să se apropie de semnificația unor secvențe care trec ușor neobservate. De exemplu, de ce nașterea lui Samson intră în categoria evenimentelor și de ce îngerul vestitor al venirii sale pe lume nu se arată dintâi și tatălui, ci doar mamei. Ulterior, îngerul Manoe le va apărea amândurora, însă în atitudinea sa se văd anumite rețineri inexplicabile.

<<Dar oricine este familiarizat cu semiotica poveștilor biblice știe că însăși menționarea unei femei sterpe prevestește aproape întotdeauna o naștere spectaculoasă. Și, într-adevăr, într-o bună zi – în timpul uneia dintre acele perioade când „fiii lui Israel au făcut iarăși răul în fața Domnului” –, când femeia era singură, fără soțul ei, un înger al Domnului a apărut în fața ei și i-a spus: „Iată, tu ești stearpă și n-ai născut, dar vei zămisli și vei naște un fiu.” Și imediat i-a dat o listă de instrucțiuni și de avertizări, dar și vești bune: „Și acum să fii cu mare grijă: să nu bei vin sau băutură tare și să nu mănânci nimic din ceea e este necurat; căci, iată, vei zămisli și vei naște un fiu: brici de capul său nu se va atinge, căci nazireu va fi pruncul, încă din pântec, lui Dumnezeu și el va începe să mântuiască Israelul din mâna filistinilor.”>>

În prima sa parte, mitul propune analiza lumilor diferite pe care le reprezintă, în aceeași familie, părinții și copilul născut miraculos, eroul cu destin superior. Drama neputinței de a crea, prin iubire, legături firești în sânul familiei și al comunității restrânse este de neevitat. Predestinarea aduce cu sine o înstrăinare obligatorie. Pruncul nu le aparține părinților, oameni obișnuiți, neacomodați cu transcendența.

<<Este o poveste tragică; nu în ultimul rând, fiindcă stranietatea acestui copil și diferențele dintre el și părinții lui sunt atât de evidente și clare, încât uneori pare că el și ei aparțin unor dimensiuni complet diferite ale existenței umane, două tărâmuri despărțite de un abis peste care nu poate fi aruncată nicio punte. Drept urmare, acea replică parentală răsuflată e rostită aici cu o durere de nelecuit și care le sfâșie sufletul.

Fiindcă se poate presupune că până acum părinții lui Samson au înțeles că, cu fiecare pas pe care îl face, stranietatea și diferențele sale vor deveni din ce în ce mai pronunțate, că va deveni clar tuturor că el, într-un fel, e făcut dintr-o „materie” diferită – din ceva de esență străină, de necunoscut, care l-a infiltrat chiar din pântec – și de aceea el nu va fi în stare vreodată, cel mai probabil, să se conecteze natural și armonios cu familia sau cu neamul lui.>> (p. 32)

Când îi povestește soțului ei ce i s-a întâmplat, femeia adaugă relatării propriile nedumeriri, apărute după ce lucrurile i s-au mai liniștit în minte: nu știe cum se numește îngerul și nici de unde vine. În rostirea ei precipitată apare o precizare neobișnuită, referitoare la „zămislirea” unui fiu care va fi „nazireu din pântec până în ziua morții…” (p. 9). Îngerul însă nu făcuse nicio precizare despre ziua morții unui copil încă nenăscut. În schimb, femeia care aduce în discuție „ziua morții uită, când îi vorbește soțului, să amintească lucrurile esențiale: că părul nu trebuie atins de brici și nici că pruncul acesta „va începe mântuirea Israelul din mâna filistenilor” (p.11).

Tehnica întrebărilor adresate cititorului luat părtaș la poveste scoate la iveală nelămuririle pe care mitul, schemă narativă, le folosește ca element de fascinație. Există lucruri pe care istorisirea le ocolește, neputând fi, prin natura sa, exhaustivă. Ce nu spune textul biblic, oricum lacunar, își poate închipui cititorul, în ipostaza sa de comentator înzestrat cu logică și imaginație:

„Iar soțul, Manoe, cum răspunde? Și ce spune tăcerea lui? Poate că își ridică sprânceana, ca semn al neîncrederii, încercând să dibuiască o întrebare din confuzia aruncată asupra lui de soția sa, dar ea nu așteaptă ca el să întrebe și, iute, agitată, continuă să îl potopească cu informații noi…” (p. 9)

<<Samson, un tip solid – nicăieri în text nu e descris drept un uriaș –, stă și se minunează de ceea ce vede. În fața ochilor săi, albinele zumzăie în jurul scheletului. Mierea s-a acumulat în interiorul leului. Samson întinde mâna – fără a-i fi teamă de albine –, ia miere și o bagă în gură, iar inima cititorului se înmoaie când el acționează atât de simplu, de inocent, de spontan: vede, vrea, ia… Exact așa cum a ucis leul, cu mâinile goale, ia și mierea din interiorul lui, nu cu o lingură într-un borcan, ci cu mâinile, iar apoi „mergând mâncând. Și a venit la tatăl său și la mama sa și le-a dat, iar ei au mâncat; dar nu le-a spus că luase mierea din scheletul unui leu.”

Priviți-l: un ditamai omul și un băiețel pofticios pe dinăuntru. (Cât de uimitoare și de evidentă e această falie între o enormă forță fizică și un suflet imatur de copil.)>> (p. 38)

În cartea lui David Grossman și notele de final sunt interesante prin explicațiile suplimentare și prin încercarea de a justifica fapte neverosimile. Să menționăm aceste secvențe-suport, construite după tipicul referirilor științifice, cu menționarea exactă a sursei. Documentarea nu e simplă deloc, mitul dovedindu-se interesant pentru mulți specialiști care, într-un demers de actualizare, trebuie menționați. Să vedem ce se spune despre albine și despre distanța în timp care ar permite ca în scheletul unui leu să apară mierea:

„Albinele, bineînțeles, au un simț olfactiv foarte dezvoltat și de aceea e improbabil că s-ar așeza într-un cadavru în putrefacție, dar ar fi putut face acest lucru ulterior, după ce s-ar fi disipat duhoarea și ar fi rămas doar scheletul. Această observație susține conjectura că trecuse un an între lupta lui Samson cu leul și întoarcerea lui în Timna. Vezi Haim Shmueli, Hidat Shimshon (Ghicitoarea lui Samson, ebr.), Tel Aviv, 1964, p. 58.” (p. 102)

Eseul lui David Grossman este un demers interpretativ de tipul celui realizat de Petru Creția în studiul „Cinci cărți din Biblie”. Mitul lui Samson, erou biblic, este reconstituit, prin trecerea în revistă, în general cronologică, a momentelor semnificative din existența acestuia. Teza autorului este că fiecare dintre noi poate înțelege ce simte Samson când este trădat, fiindcă trădarea ne este familiară, toți avem un secret fundamental și toți suntem vulnerabili.

Cea mai frumoasă secvență care îmi rămâne în minte la finalul cărții lui David Grossman este cea referitoare la taine. Citatul din Rainer Maria Rilke, preluat din „Scrisori către un tânăr poet”, indică limitele ființei noastre, dar și minunata îndatorire de care nu suntem conștienți, în orice caz, nu tot timpul și nu pe deplin. Transmitem mai departe taina, cu voia sau fără voia noastră, vrednici sau nevrednici, pierzând-o pentru noi, salvând-o pentru alții:

„Și cei care trăiesc misterul în mod fals și prost (și aceștia sunt foarte mulți) îl pierd doar pentru ei și totuși îl transmit ca pe o scrisoare sigilată, fără să știe.”

Despre autor găsim câteva informații în prezentarea editurii:

David Grossman s‑a născut în 1954, la Ierusalim, unde și‑a făcut apoi studiile de filozofie și teatru. Este un scriitor extrem de complex și versatil, iar întreaga sa viață și operă stau sub semnul conflictului israeliano‑palestinian și al frământărilor sociale care au decurs din el. A scris mai multe romane devenite bestsellere internaționale, printre care se numără: Cartea de gramatică interioară (1994), Căderea din timp. O poveste pe mai multe voci (2014), Un cal intră într‑un bar (2017, pentru care a primit Man Booker Prize în același an), Cineva cu care să fugi de acasă (2003), Până la capătul pământului (2010), De mine viața și‑a tot râs (2019). De asemenea, este autorul mai multor cărți pentru copii și al eseului literar Mierea leului (2005). A fost distins cu mai multe premii importante, dintre care menționăm Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres. Opera sa a fost tradusă în peste 30 de limbi.

Las mai jos alte fragmente:

„Pentru mine, aceasta este, mai mult decât orice, povestea unui om a cărui viață a fost o luptă neîncetată pentru a se acomoda cu puternicul destin care i-a fost impus, un destin de care nu a fost vreodată în stare să-și dea seama sau, se pare, pe de-a-ntregul. Este povestea unui copil care s-a născut străin față de mama sa și de tatăl său; povestea unui comandament puternic, care a dorit neîncetat să câștige dragostea părinților săi – și, astfel, dragostea, în general –, pe care tot nu a primit-o, în cele din urmă.

Sunt puține alte povești biblice cu atât de multă dramă și acțiune, explozii narative și emoție pură, așa cum găsim în povestea lui Samson: lupta cu leul; cele trei sute de vulpi în flăcări; femeile cu care s-a culcat și singura femeie pe care a iubit-o; trădarea sa de către toate femeile din viața lui, de la mamă până la Dalila; și, în final, sinuciderea criminală, când a făcut să cadă clădirea peste el și peste trei mii de filistini. Totuși, dincolo de impulsivitatea sălbatică, de haos, de zgomot, putem să recunoaștem o poveste de viață care este, la bază, călătoria chinuită a unui suflet singur, izolat și tulburat, care nu și-a găsit nicăieri un adevărat cămin și al cărui propriu trup a fost un loc dur al exilului. Pentru mine, această descoperire, această recunoaștere este punctul în care mitul – în ciuda tuturor imaginilor sale mărețe și a aventurilor sale nemaipomenite – alunecă încet spre existența cotidiană a fiecăruia dintre noi, în cele mai intime momente ale noastre, în secretele noastre îngropate. (p. 6)

„Există un moment în povestea lui Samson – clipa când adoarme în poala Dalilei – care pare să absoarbă și să rezume întreaga poveste. Samson se retrage în sinele său copilăros, aproape infantil, dezarmat de violența, de nebunia și de patima care s-au încâlcit și i-au distrus viața. Acesta este, bineînțeles, și momentul în care soarta sa este pecetluită, fiindcă Dalila îi prinde părul și apucă lama, iar filistenii de afară își serbează deja victoria. În clipa următoare, ochii îi sunt scoși și puterea sa dispare. În curând, va fi aruncat după gratii, iar zilele îi vor fi numărate. Totuși, acum, probabil pentru prima dată în viața lui, își găsește odihna. Aici, chiar în centrul crudei perfidii la care se așteptase, cu siguranță, tot timpul, i se oferă în sfârșit pacea absolută, o eliberare de sine și de drama furtunoasă a vieții lui.” (p. 7)

<<Recitind, ne dăm seama că nici îngerul, când îi repetă instrucțiunile lui Manoe, nu menționează interdicția de a tăia părul copilului. Care este sensul acestei omisiuni repetate, de această dată din partea îngerului? Când femeia a făcut asta, aceasta a putut fi atribuită confuziei ei de moment. Dar de această dată omisiunea ia o formă mai serioasă: punctul slab al lui Samson era, bineînțeles, părul său, iar tăierea buclelor lui a fost ceea ce, în cele din urmă, a dus la moartea lui. Se poate întâmpla ca femeia și îngerul să dorească, din vreun motiv anume, să ascundă de tată secretul slăbiciunii fiului? Este posibil ca cei doi să simtă că într-o chestiune atât de critică pentru viața „copilului care trebuie să se nască” nu se puteau baza pe Manoe să păstreze secretul?>> (p. 22)

„În orice caz, un lucru e sigur: o persoană se va simți întotdeauna profund umilită când secretul său e aruncat printre străini care nu-l pricep, care sunt nedemni de el. Cu siguranță asta a simțit Samson când a auzit răspunsul la ghicitoarea sa de la însoțitori, care se bucură de tulburarea sa. Și, din moment ce vorbim despre Samson, putem adăuga că acesta era, probabil, sentimentul unui artist a cărui muncă de o viață a fost expusă în public și a primit o reacție ternă, goală de înțelegere, ba chiar batjocoritoare.” (p. 55)

<<Abia începe petrecerea de nuntă, că Samson își provoacă invitații: „Îngăduiți-mi să vă spun o ghicitoare, spuse el. Dacă-mi puteți da răspunsul corect în cele șapte zile ale ospățului, vă voi da treizeci de tunici de in și treizeci de rânduri de îmbrăcăminte; dar, dacă nu veți fi în stare să-mi spuneți, voi trebuie să-mi dați treizeci de tunici de in și treizeci de rânduri de îmbrăcăminte.

Când sunt de acord cu condițiile, le spune ghicitoarea: „Din cel care mănâncă a ieșit ceva de mâncare? Din cel puternic a ieșit ceva dulce.”

De fapt, aproape de fiecare dată când Samson deschide gura iese câte un fragment surprinzător de poezie.>> (p. 46)

Mierea leului de David Grossman