Ea e Beatriz. Numele te duce cu gândul la iubirea dintre Beatrice și Dante. Dar el, în povestea noastră, nu e decât Bătrânul. Ambii la vârsta senectuții și, ciudat, foarte îndrăgostiți unul de celălalt. Dar e o dragoste neputincioasă, pentru că niciunul dintre ei nu e capabil să arate nici măcar o urmă de compasiune pentru celălalt, ci se grăbesc să-și arunce cele mai grave acuzații, să se înjure cu patimă și să se suspecteze de trădări care n-au loc (pentru că, fizic, nu se poate). De fapt, despre trădare e vorba în Diavolul dintre picioare, în regia lui Arturo Ripstein. Ambii se simt trădați de propriile corpuri, se văd învinși de neputințele propriilor corpuri. Nu cred să existe prea mulți regizori capabili de curajul necesar punerii în discuție a relației cu propriul corp din acest unghi de vedere, mai concret din perspectiva sexualității. Spun asta pentru că Ripsein n-a blocat discuția în orizontul unei vulgarității capabilă să îngroape subiectul, ci a lărgit cadrul, aducând în gros-plan și detalii care țin de trecutul celor doi: mobile vechi, resturi din seturi diferite, care nu se potrivesc nicicum una cu cealaltă; robineți care curg obsedant, grădina interioară, care desparte camerele celor doi, vraiște și într-un continuu proces de degradare, sârma de rufe de care se „împiedică” Bătrânul, urmă vetustă a unui trecut deloc onorant etc. În felul acesta, dialogurile dintre cei doi devin pretext, spectactorul simte nevoia să se acomodeze cu cei doi, să le înțeleagă povestea. Dacă te uiți de jur împrejur înțelegi că e vorba de glorii apuse deja, îți dai seama că oamenii aceștia s-au iubit, dar neștiind cum să-și arate dragostea unul celuilalt au distrus totul, inclusiv pe ei înșiși. E complicat să le înțelegi povestea de iubire, dacă nu te așezi în locul lor: doi oameni aflați în crepsculul vieții, care-și vor putințele înapoi, care-și vor sensibilitățile, reacțiile organice, cele cu care erau obișnuiți. E imposibil să nu-l înțelegi pe Bătrân în căutările lui frenetice – escapadele lui, dese și marcate de niște fetișuri cel puțin ciudate nu sunt altceva decât nevoi recurente. Și cu fiecare eșec crește și numărul imprecațiilor – el simte nevoia să arunce cu invective în Beatriz și mai abitir după o vizită la ibovnică, iar Beatriz își notează conștiincios în carnețel de câte ori a rostit el cuvântul „curvă”.
Memoriile cuplului, consemnate în scris de ea, se reduc la un lung șir de invective, acuze fără fond și reproșuri fără sfârșit aruncate de el ei după fiecare noapte ratată. În spatele cuvintelor e mai mult decât furie și neputință, este neacceptare de sine. Actul voit ratat de sinucidere al lui este, pe fond, un soi de sado-masoschism, autoflagerea fiind și o consfințire a atitudinii față de sine: corpul meu nu mă mai ajută, nu-mi mai este de folos, nu-mi mai folosește, ce să fac cu el. Dar, în loc să-și strige disperarea și să accepte că nu mai poate (ceea ce ar fi echivalentul unei resemnări, de neconceput din punctul lui de vedere), el preferă chinurile prelungi, suferințele fizice proprii, dar și provocate iubitei lui. Asta-mi aduce aminte de nenumăratele cupluri de bătrâni care se ceartă tot timpul, nu se suportă și se chinuie reciproc, lucru de neînțeles și neacceptat pentru cei din jur. Așa este și Dinorah, menajera – chiar nu înțelege la început cum de cei doi mai stau împreună, ba se și vizitează reciproc nopțile. Când va înțelege ce-i unește, va trece la acțiune, ceea ce duce la un final neașteptat: cei doi rămân împreună, nu-și mai fac rău fizic unul celuilalt, doar își citesc memoriile. Da, cele pline de invective, de resentimente, ură și niscavai perversiuni. Când se va închide cercul, va fi doar pentru că amândoi au contribuit la asta. Au înțeles, într-un final, că vina se împarte la doi și în mod egal.
S-a spus despre Diavolul dintre picioare că ar fi putut fi o foarte bună continuare a celebrului film Ultimul tango la Paris, cel cu Marlon Brando și Maria Schneider în rolurile principale. Din punctul meu de vedere, Arturo Ripstein e departe de Bernardo Bertolucci, dar în sensul bun. Ripstein a vrut să pună în evidență violențele de ordin psihic, abuzurile verbale care pot contamina iremediabil viața de cuplu; când ea se duce la hotel să se culce cu cine s-o nimeni, n-o face pentru că vrea plăcere fizică cu orice preț, ci o face pentru a-i face rău Bătrânului, pentru a-i demonstra că ea încă mai poate stârni pasiunea. Se îmbracă frumos, își îngrijește corpul și se pregătește în mod special pentru ceea ce este, într-un fel, „ultima noapte”. E și acesta un fel de a-și lua adio de la propria viață sexuală, de la o parte importantă din viața ta. Dacă Bertolucci a mizat pe violența fizică, pe viol și reacții instinctuale, Ripstein a mizat pe violența psihică – atunci când corpul nu te mai ajută, suplinești cu mintea.
Un film destul de dificil de urmărit, la granița filmului de artă, din care ar fi putut foarte bine lipsi anumite cadre (Ripstein insistă pe anumite detalii care în loc să atenueze gradul de vulgaritate, îl accentuează inutil). Un film alb/negru din care înveți multe despre natura umană, dar mai ales înveți că senectutea nu e același lucru cu bătrânețea fizică. Trăim vremurile în care bătrânețea este împinsă spre vârste din ce în ce mai mari, nu ne acceptăm prea lesne neputințele (fizice sau de altă natură), îmbătrânirea ca proces natural nici gând să fie acceptată. Din această perspectivă Diavolul dintre picioare este un necesar punct de plecare al unei discuții reale cu privire la ce înseamnă și cum trebuie să arate viața de cuplu după o anumită vârstă. Și ca o ultimă concluzie, un sfat pe care regizorul ni-l strecoară printre replicile celor doi protagoniști: nu vă abandonați pe voi înșivă și nu vă subestimați puterea de seducție; ambele sunt importante și esențiale, dacă vrem să avem o viață de de calitate, dacă vrem să ne fie bine cu noi înșine.
DIAVOLUL DINTRE PICIOARE (Mexico) – TIFF 2020
Regia: Arturo Ripstein
Cast: Slyvia Pasquel, Alejandro Suarez, Greta Cervantes
Durata: 2h:27m
Categorie: Fără limită
