„Metamorfoza. Integrala prozei antume” de Franz Kafka

Ultima oară când l-am citit a fost în facultate. Îmi cumpărasem cartea dintr-un anticariat în drum spre casă. Acum 15 ani. Era o ediție de limbă franceză, cu coperțile roșii, de piele artificială. O răsfoiam gândindu-mă cum de-l ratasem în școală, la orele de literatură universală. O fi fost din cauza rochiilor profei? Oricum, țineam în mână „Procesul” pe care l-am terminat noaptea târziu, făcând abstracție de cursurile la care urma să mă prezint dimineața. La „Procesul” nu am mai revenit, ediția franceză cu coperțile roșii s-a pierdut printre alte mâini studențești, iar pe Kafka l-am mai citit rar și doar fragmentar. Acum, în 2018, mă uit la o altă carte cu coperțile roșii, mă trezesc iar în mijloc anticariatului prăfuit din pasajul Universității, alegându-l. Înghit madlena proustiană.

La fiecare vârstă Kafka se citește diferit. Aidoma unui Odradek, mosor de ațe legate laolaltă, de diferite culori și bine încâlcite, opera kafkiană te poartă prin labirinturi semantice. Dacă tragi „de una din ațe” și îți pare că uite, e gata deșirată, dezbrăcată de sens, vine-n spate alta, cu altă semnificație, legată-n nod de prima. Tocmai asta probabil este motivul pentru care scriitura lui F. Kafka a fost atât de „agresată” prin interpretări. Am constatat cu stupoare că a fost analizată până și d.p.d.v. religios, îndesat undeva între sensibilitatea lui Dostoievski și vidul lui Nietzsche. Nu mai vorbesc despre numeroasele încercări, foarte previzibile de altfel, de a-l psihanaliza.

Să revenim la coperțile roșii. Editura Humanitas Fiction ne propune un volum foarte frumos care reunește toată proza autorului tipărită cu acordul acestuia în timpul vieții. Ea include, de asemenea, o biografie succintă, notă despre traducător și postfață. Ediția este tradusă din germană de Mircea Ivănescu, care la rândul său, își pune amprenta poetică pentru o apropiere cât mai veridică de original.

Colecția cuprinde textele publicate în volume – „Contemplare”, „Verdictul”, „Fochistul” (fragment din ce urma să devină America), „Metamorfoza”, „În colonia penitenciară”, „Un medic de țară”, „Un artist al foamei” -, dar și textele publicate în ziare și reviste.

Obsedantă, absurdă, irațională, grotescă, tenebroasă, astea sunt stigmatele lui Kafka. Integrala prozei antume ne dă posibilitatea descoperirii unui univers kafkian divers, unei palete scriitoricești alternante între grotesc și hilar, între halucinant și realistic.

Contemplare ne oferă imaginea unui Kafka fragil, dar mai puțin anxios, familiar, pământesc, un Kafka de Jurnal:

„Căci suntem ca niște trunchiuri de copaci în zăpadă. S-ar zice că zac aici întinse, netede și că ai putea să le împingi la o parte doar cu puțin efort. Nu, asta nu poți s-o faci, căci sunt bine legate de pământ. Dar, vezi, chiar și asta e doar o aparență.” (Copacii)

Regăsit aproape halucinant în Un medic de țară:

«Scoateți-i veșmintele, și atunci el lecuiește,

Și dacă nu va lecui, atunci să-l omorâți!

E doar un doftor , e numai un doftor.

Pe urmă sunt dezbrăcat și-i privesc, cu degetele prinse în barbă și cu capul plecat, liniștit, pe oamenii din jur. Mă simt foarte stăpân pe mine și mai presus de toți, și așa și voi rămâne, deși nu-mi ajută la nimic, căci acum ei mă apucă de cap și de picioare și mă cară în pat. Mă întind la perete, pe partea unde e rana. Pe urmă ies cu toții din cameră; se închide ușa; cântecul amuțește; norii trec prin fața lunii; așternutul mă învăluie cald; capetele cailor se leagănă ca niște umbre prin găurile ferestrelor. „Știi tu”, aud cum mi se spune în ureche, „încrederea mea în tine e foarte mică. Ai fost și tu doar așa, aruncat undeva, nu ești pe picioarele tale. În loc să ajuți, nu faci decât să mă înghesui pe patul de moarte.»

Generând în mine acel „țipăt de uimire” specific cititorului kafkian de care vorbește în postfață Cristina Cioabă.

În 2007, Kōji Yamamura ilustrează această povestire, transpunând cu originalitate distorsionata și fascinanta lume a minții lui F Kafka. Suita de emoții contradictorii alternante în același volum te debusolează, necesitând un respiro îndelungat de asimilare.

Ar fi trebuit probabil să fiu impresionată de Metamorfoza. Spre surprinderea mea, nu m-a marcat. Eram mai degrabă uimită de problema „pacientului”. Transformat în gândac unica lui preocupare era cum să ajungă la serviciu. Dacă e să reflectăm la succesul în care contemporaneitatea ne transformă în „gulerașe albe” ale lumii corporatiste, marionete cu o conștiință aproape reziduală, nu ar fi de mirare că am putea să ne trezim transformați în gândaci adevărați peste noapte, atât timp cât existăm zilnic la limita de jos a piramidei Maslow. Nu m-a indignat nici comportamentul familiei lui Gregor Samsa şi intenția și dorința lor de a scăpa de el cât mai rapid.

Milioane de oameni au fost uciși în genociduri, fără mustrări, lucrându-se doar puţin la dezumanizarea lor, la reducerea lor la vermine metaforice, pe când aici avem un gândac în toată legea, de dimineață într-un apartament de mici burghezi. Ce erau să facă? Interesant este faptul că F. Kafka a insistat în discuția sa cu editorul, ca pe coperta Metamorfozei să nu apară insecta, făcându-ne să presupunem că Gregor Samsa a trait un episod schizofreniform, iar acest lucru va da o cu totul altă proporție narațiunii. Recomand spre urmărire, în caz că nu ați făcut-o deja, extraordinara lectură din Metamorfoza a lui Christopher Plummer, în rolul lui V. Nabokov, din cadrul reproducerii ecranizate a lecției despre Kafka de la Carnegie Hall a celui din urmă.

Deși unii exegeți, pe bună dreptate, ar vrea să facă abstracție de interpretările psihanalitice, axându-se mai degrabă pe latura ficțională, nu poți trece cu vederea – scrisul ca proces terapeutic. Despre Verdictul, Kafka va scrie in Jurnalul său:

„a ieșit din mine ca printr-o naștere adevărată, năclăită de murdărie și slină”.

Iar așa cum bine menționează Cristina Cioabă în Postfață:

„Binecunoscuta mașinărie de scris direct în carne vie din Colonia penitenciară nu e doar o metaforă livrescă, ci definește cât se poate de exact efortul personal de a scrie.”

Kafka trebuie citit cel puțin împreună cu biografia sa. Clădită pe relația dificilă cu tatăl său, opera kafkiană nu trebuie introdusă în cutiuța psihanalitică, pentru că se plasează dincolo de acești parametri. Genialitatea cu care respiră nu este produsul unui psihic alterat de traumele copilăriei, ci o sumă a individualității sale. Iar volumul propus spre citire, într-o traducere deosebit de atentă la detalii și curgătoare asemeni unui poem, ne dă posibilitatea să dezlegăm misteriosul univers kafkian.

Editura: Humanitas Fiction