Melmoth sau o legendă modernă despre Cea fără Nume

Într-o lume aparent controlată de toate felurile de politici de marketing, de electrocasnice computerizate și de tehnologii mass-media din ce în ce mai sofisticate, am fi tentați să credem că miturile, basmele și legendele despre care generațiile adulților de peste 45 de ani au învățat la școală sau le-au citit cu sufletul la gură nu-și mai au locul sau sunt considerate desuete de către tinerii ocupați să tranzacționeze monede virtuale sau în căutare de diferite alte tipuri de surse financiare capabile să le asigure vacanțele pe tărâmuri exotice. O simplă privire pe rafturile librăriilor ne face să ne schimbăm părerea. Da, e adevărat basmele lui Creangă și ale lui Petre Ispirescu sau ale fraților Grimm au fost oarecum uitate/trecute într-un con de umbră, dar sunt aduse în prim plan alte și alte mituri, povești sau legende. Numeroasele filme din ultimii douăzeci și cinci de ani ne confirmă nevoia de mituri, personaje mitologice și dorința de a găsi explicații pentru fenomene „paranormale”, ciudate sau pur și simplu inexplicabile pentru nivelul nostru de cunoștințe actual. Paolo Coelho și alți autori contemporani se bucură de un real succes doar pentru simplu fapt că au readus în atenția cititorilor mituri sau legende oarecum uitate, evident reinterpretate și adaptate modului de gândire modern.

Respectând aceleași coordonate ale unei rețete de succes validate de numărul uriaș de exemplare vândute, colecția Babel a consacratei edituri Nemira ne propune o tânără autoare britanică, a cărei scriitură demonstrează o maturitate surprinzătoare, rodul unei solide aprofundări a tainelor literelor. Sarah Perry nu se folosește de artificiile unui titlu sofisticat, eliptic pentru că însuși numele Melmoth te duce cu gândul la ceva mistic, magic, ușor tenebros. Tehnica poveștii în poveste este bine cunoscută de autoare, care reușește să o gestioneze cu maximă eficiență, astfel că cele peste 300 de pagini se parcurg pe nesimțite. Vocabularul contemporan, construcția atentă a personajelor contribuie, de asemenea, la succesul unui roman numai bun de citit într-un week-end de relaxare sau într-o perioadă când vrei să te detașezi de capcanele cotidianului. Personajul principal, Helen este, aparent, de o banalitate dusă la extrem, dar, evident, în spatele oricărei banalități stau elementele de suspans și de spectaculozitate:

„De ce ți-ar atrage atenția o ființă atât de ternă, când deasupra, în ceruri, norii joși se despică, iar luna argintie, ca un vas răsturnat, varsă lapte pe întinderea râului? Nu ar avea de ce, chiar nu ar avea, cu excepția unui motiv: orele acestea, aceste lungi momente ale zilei scurte, trebuie să fie ultimele în care Helen nu știe nimic despre Melmoth – când tunetul este doar tunet, iar umbra este doar o pată de întuneric pe perete. Dacă ai putea-o avertiza acum(Fă un pas înainte! Înșfac-o de încheietură și șoptește-i!), poate că s-ar opri, ar păli și, neștiind ce să creadă, te-ar țintui cu privirea. Poate că ar privi cetatea luminată de felinare, de sus, de deasupra Vltavei, ar privi lebedele albe care dorm pe mal, apoi s-ar întoarce pe tocurile ei joase, de doi centimetri, și ar porni înapoi prin mulțimea de oameni. Dar vai!, n-ar avea niciun rost: ea doar zâmbi, impasibilă, pe jumătate amuzată (așa-i este firea), apoi ar trece pe lângă tine și și-ar continua drumul spre casă.” (p. 13 – 14)

Helen, cea rațională și total detașată de orice formă de manifestare a religiozității, chiar dacă trăiește pentru moment în Praga, oraș profund marcat de transformările prin care a trecut creștinismul, se trezește peste noapte atrasă într-un vârtej de evenimente care o aduc în postura de a citi un manuscris al unui bătrân matusalemic. Încă din prima parte a confesiunii acestuia află de legenda lui Melmoth, rareori pomenită cu numele său real:

„ – Sunt pentru Pribeagă. Pentru Martoră… Pentru cea blestemată să cutreiere de la Ierusalim până la Constantinopol, din Irlanda până în Kazahstan. Cea pururi singură, căreia i se refuză mila lui Dumnezeu și compania oamenilor. Cea ai cărei ochi veghează asupra ta atunci când te faci vinovat și greșești, căreia Dumnezeu i-a refuzat până și odihna adusă de somn!” (p. 51)

Originile legendei sună familiar unui cunoscător al folclorului european, și, inevitabil, acesta face asocierea dintre legenda lui Melmoth și alte nenumărate personaje similare din Europa și Orientul Mijlociu. Cei care doresc să-și reactualizeze unele informații sau să pătrundă în acest univers fascinant o pot face foarte simplu: dicționarele lui Mircea Eliade și studiile sale sunt la îndemână și pe înțelesul tuturor. Melmoth, se pare, una dintre mironosițele care au găsit mormântul gol al Fiului lui Dumnezeu, este blestemată să nu își găsească liniștea niciodată pentru că nu a crezut în min unea Învierii:

„ – Cel puțin, așa spune legenda, a continuat el, iar numele acelei femei este Melmoth Martora ori Melmotte, ori Melmotka, în funcție de orașul în care te-ai născut. Dar ceea ce trebuie să ții minte este asta: că este singură, că suferă de o singurătate eternă, care nu va lua sfârșit decât atunci când va lua sfârșit și lumea, tot atunci primindu-și și iertarea. Așa că și se arată celor aflați în cel mai abrupt declin al vieții, iar cei pe care îi alege îi simt ochii ațintiți asupra lor. Ei se uită la ea, o văd privindu-i, iar ea întinde brațele și spune: ‚Ia-mă de mână! Sunt atât de singură!’” (p. 52)

Brusc și iremediabil, Helen ajunge să creadă legenda. Ca orice ființă, oricât de banală i-ar fi viața de zi cu zi, și Helen ascunde un trecut nedemn, pentru care se pedepsește singură interzicându-și orice plăcere, orice pasiune, orice ține de frumos. Dar Melmoth are și rolul de a te face să își accepți trecutul tenebros și deciziile greșite, aparent lipsite de umanitate, de generozitate și de altruism. Paginile manuscrisului îi aduc în fața ochilor poveștile unor oameni cu destine asemănătoare, chiar dacă au trăit în epoci total diferite. Reperele temporale nu nicio relevanță pentru că, de fapt, cu toții au aceeași dilemă: deciziile luate au fost sau nu juste? Suferințele provocate semenilor sunt atât de mari încât Melmoth să îi facă să rătăcească la infinit, fără nicio șansă de a-și găsi liniștea interioară? Brusc, Helen se trezește că aceste personaje o însoțesc oriunde s-ar duce și ar face, ceea o face să își piardă luciditatea.

Sarah Perry gestionează cu atenție suspansul, astfel încât cititorul se trezește respirând sacadat, uitându-se obsesiv în cotloanele ascunse ale camerei sau închipuindu-și umbre pe orice alee obscură, slab luminată pe care trece la lăsarea întunericului. Intriga romanului atinge apogeul odată cu aniversarea Albinei, un alt personaj misterios, aparent fără vârstă, dar care alege să încheie socotelile cu această lume într-un mod mai mult decât dramatic: după o cină pantagruelică, Helen și celelalte trei femei (cititorul atent va înțelege că nu e deloc întâmplătoare absența oricărui bărbat din scenă) își continuă seara la operă, unde Albina moare împăcată cu sine însăși și cu ceilalți. Dar exorcizarea trecutului nu e completă: Helen va citi noi mărturii despre Melmoth, iar revenirea inexplicabilă în viața sa a lui Arnel Suarez o va ajuta să își accepte trecutul, ceea ce duce, în cele din urmă, la un final fericit.

Melmoth este un roman ușor de citit, fluent, care își poate găsi locul cu ușurință pe orice noptieră sau fotoliu de lectură. Apreciem faptul că Sarah Perry iese din tipare și plasează acțiunea în Praga, iar prin poveștile din interiorul poveștii îl familiarizează pe cititor cu un universul fascinant, complex al Europei de Est și a Orientului Mijlociu care merită explorat în continuare.

Melmoth de Sarah Perry