Despre Grace. Era un vis, nu se întâmplase aievea

Motto1: „Doi atomi de hidrogen legaţi de unul de oxigen – întotdeauna – la un unghi de 104,5 grade. Distanţa dintre atomi era – întotdeauna – 0.095718 nanometri. Un volum de apă echivalent cu cel al tuturor oceanelor traversa atmosfera la fiecare trei mii o sută de ani. Acestea erau fapte, fixate de legi inviolabile: apa era elastică şi aderentă, îşi menţinea temperatura mai mult decât aerul, era perpetuu în mişcare.” Anthony Doerr

Motto2: „Suferim din cauza viselor şi ne vindecăm prin vise.” Gaston Bachelard

Am căutat în eseurile lui Gaston Bachelard referiri la apa transformată în fulgi de zăpadă. N-am găsit nimic despre geometria fractală şi despre unicitatea fiecărui cristal care influenţează forma unui fulg – întotdeauna o formă de stea în şase colţuri, în şase, nu în cinci, nu în şapte. Prima fotografiere ştiinţifică a fulgilor de nea este, de altfel, recentă. Visele au legătură cu zăpada, aşa cum au legătură şi cu apa: fiinţa umană are destinul apei curgătoare, element al unei continue metamorfoze, „chinul apei este nesfârşit”, cum arată Gaston Bachelard în Apa şi visele (Editura Univers, 1997, p.10).

Protagonistul romanului Despre Grace este hidrolog. David Winkler e pasionat de tot ce are legătură cu apa: fulgii de zăpadă, chiciura, ploaia, norii, visele etc. Când nu avea oceanul aproape, „hoinărea pe străzi şi privea cerul”.

Personajului i se realizează de la început o fișă biografică detaliată. Tehnica înşelătoare a spulberării misterului creează, la un moment dat, impresia de trecere a cititorului în postura de investigator: ce informaţii există, ce se poate verifica, ce scrie în raport?! Dincolo de datele concrete și verificabile ale unei persoane, importantă este viața sa lăuntrică, marcată de trăiri speciale, un spațiu personal cu acces restricționat. În termenii reușitei sociale, David Winkler este un om care a pierdut totul – familie, casă, profesie -, mai puțin acele vise înnebunitoare care, din când în când, devin realitate:

„Se numea David Winkler și avea cincizeci și nouă de ani. Era primul drum acasă în douăzeci și cinci de ani – dacă-i mai putea spune casă. Fusese tată, soț și hidrolog. Nu era sigur acum că mai era ceva din toate astea.” (p. 13)

Interesant este și parcursul profesional pe care-l are personajul, student conștiincios, prețuit de profesori, devenit, din pasiunea pentru studiul apei și al formelor ei de agregare, cercetător la o stație meteorologică. Pasionat de științe, dar tulburat de vise, protagonistul nu trece totuși printr-o criză etică, reușind să trăiască în două planuri existenţiale, rațional și irațional, deopotrivă.

Cartea lui Anthony Doerr se referă, în esenţă, la influența pe care visele o au asupra noastră. Se poate întâmpla ca întreaga existență diurnă să fie afectată de anumite vise considerate premonitorii. În același timp, importantă, pe lângă eșecul unei povești de iubire din pricina blocajelor de comunicare, rămâne tema erorilor cognitive. David caută răspunsuri şi face presupuneri, urmând anumite trasee mentale înşelătoare. Nu mai știe nimic despre fosta lui viaţă, nu ştie dacă Sandy s-a întors la primul soţ, nu-i ştie adresa. Mai cu seamă, nu știe dacă Grace, fiica lui, a supraviețuit inundațiilor pe care le prognozase ca hidrolog și le anticipase ca om cu sensibilitate hipertrofiată, în coșmarurile sale.

David Winkler are capacitatea (pe care nu o poate controla) de a ști dinainte când și cum se vor petrece anumite lucruri. Unele secvențe, asemănătoare celor de film, sunt inofensive și chiar poetice: într-un parc, un bărbat avea să prindă din zbor o frunză. Îi spune lucrul acesta soției lui și, în minutele următoare, scena se petrece întocmai. În avion, o avertizează pe femeia de alături că nu a închis bine ușa compartimentului pentru bagaje. În câteva minute, pe intervalul dintre scaune, cade o geantă, iar sticla dinăuntrul ei pocnește cu zgomot înfundat. După un scurt moment de uluire, refuzând posibilitatea unui fenomen inexplicabil raţional, femeia se înfurie, convinsă că Winkler a lăsat cu intenție ușa aceea deschisă.

„El le numea vise. Nu tocmai augure, nici presentimente sau premoniții. Denumirea de vise îi îngăduia să se apropie cât mai bine cu putință de ceea ce erau: senzații – chiar experiențe – care-l vizitau când dormea și se risipeau la trezire, reapărând doar în minutele, ceasurile sau zilele următoare.

I-a luat ani să învețe să recunoască apropierea momentului: simțea ceva în mirosul unei încăperi (un parfum ca de șindrilă de cedru, ca de fum sau de orez cu lapte fierbinte) ori auzea huruitul unui autobuz pe motorină trecând pe lângă un bloc și își dădea seama că trăise deja momentul acela, că ceea ce era pe cale să se întâmple – tatăl lui tăindu-se la deget într-o conservă de sardine, un pescăruș aterizând pe pervaz – se întâmplase deja în trecut, într-un vis.

Avea și vise obișnuite, bineînțeles, genul de vise pe care le are toată lumea: filmele derulate în timpul somnului paradoxal, cele mai neverosimile narațiuni născocite de o scoarță cerebrală care încearcă să-și organizeze amintirile. Câteodată însă, rar, ceea ce vedea în somn (că ploaia umplea jgheaburile; că instalatorul îi oferea jumătate din sandviciul cu șuncă de curcan; că o monedă îi dispăruse inexplicabil din buzunar) era altfel – mai incisiv, mai adevărat și mai premonitoriu.

Toată viața lui fusese așa. Visele lui preziceau lucruri nebunești, imposibile: din tavan creșteau stalactite; deschidea o ușă și găsea baia plină cu gheață care se topea. Sau prezicea lucruri cotidiene: o femeie scăpând o revistă pe jos; o pisică aducând o vrabie moartă la ușa din spate; o geantă căzând dintr-un compartiment de bagaje și conținutul spărgându-se pe interval. Asemenea viselor, aceste apariții îl încolțeau la periferiile frământate ale somnului și, odată încheiate, aproape întotdeauna se pierdeau, împrăștiindu-se în fragmente pe care nu le putea reuni mai târziu.

Însă de câteva ori în viață avusese viziuni mai complete: experiența lor fusese bine conturată și hiperrealistă – de pildă se trezise pe un lac acoperit cu o pojghiță.” (p. 15)

Winkler este un introvertit. Vorbește greu despre episoadele premonitorii care începuseră în copilărie și, în anumite perioade, păreau să contenească – e convins că nimeni nu poate înţelege (nici el!) ce se petrece. Când copilul anticipează un accident, mama își dă seama prin ce trece fiul ei, însă nu găsește nicio soluție. Lui Sandy, care-i va deveni soţie, David îi spusese că a visat-o înainte de a o întâlni. La început, Sandy se amuză, consideră apoi că e vorba despre o ciudățenie, pentru ca, ulterior, când David insistă că fiica lor va muri (și că va muri din cauza lui), e convinsă că bărbatul și-a pierdut mințile.

Dacă nu vorbește prea mult, David scrie, în schimb, minunat. Din insulele îndepărtate unde fuge de propria familie și de un destin nenorocit, David îi scrie lui Sandy și chiar lui Grace pagini splendide – cuvintele lui vorbesc despre un amestec hipnotic de spaimă și dor, descriu forma norilor și a fulgilor de zăpadă, cer și așteaptă răspunsuri. Spre disperarea lui David, corespondența se întoarce – o parte dintre scrisori nici nu fuseseră deschise.

David Winkler este un personaj care trăiește de mai multe ori, dezvoltând o relație specială cu timpul, la fel ca personajele celuilalt roman, mai cunoscut, al lui Anthony Doerr, Toată lumina pe care nu o putem vedea – Pulitzer Prize 2015. Prin faptul că trăiește mai întâi în vis (uneori de mai multe ori, fiindcă visele revin) un moment pe care-l vede apoi împlinindu-se sub ochii lui, viața acestui bărbat devine mai bogată în evenimente, chiar dacă această „bogăție” îl aruncă într-un fel de transă permamentă. Poate că lui i-ar fi ajuns o singură viață, cea obișnuită, necuprinsă în vis, însă protagonistul își dă seama că nu poate stăpâni deloc această putere pe care o primise la naştere, o forţă care trece dincolo de firesc.

Mulți oameni își doresc să știe ce le rezervă viața. Eroul lui Anthony Doerr este victima unei asemenea puteri pe care nu o înțelege, dar pe care s-a obișnuit din copilărie să o considere implacabilă, ca destinul însuși. Viața lui, viața, în general, i se pare trasată dinainte, pe coordonate ce nu pot fi evitate. David Winkler este un om resemnat, și asta pare să fie greșeala sa fundamentală. Despre Grace este un roman de debut (2004), care nu trădează nimic din nesiguranţa începătorului, nici la nivel de stil, nici la nivel de problematică – un poem despre cristalele de zăpadă care, atunci când apar în vis, nu doar pe lamela unui microscop, au puterea de a umple liniştitor spaţiile goale din viaţă, aşa cum, aievea, se acoperă văile când cade prima ninsoare.

Iată alte fragmente:

„Creierul uman, scrise, e compus în proporţie de 75% din apă. Celulele noastre sunt puţin mai mult decât nişte săculeţi pentru transportarea apei. Când murim, apa se scurge din noi în pământ, în aer şi în stomacul animalelor, ajungând astfel să fie conţinută din nou în altceva. Proprietăţile apei lichide sunt următoarele: îşi menţine temperatura mai mult timp decât aerul, e aderentă şi elastică, este perpetuu în mişcare. Acestea sunt principiile hidrologiei, acestea sunt lucrurile pe care trebuie să le ştie cineva care vrea să se cunoască pe sine.” (p. 11)

„Era așa o lumină, că nu putea ține ochii deschiși mai mult de câteva secunde. Un autobuz pe care scria RĂBDARE și DUMNEZEU, plin cu femei somnoroase la ferestre, hurducăi pe alături și-l umplu de praf. Găsi cărarea care pornea din drum și porni cu greu prin vegetația deasă. Ajuns pe mica lui plajă, îngenunche și privi norii orizontali ferfenițiți care se apropiau. Cumulus humilis fractus, se gândi. Tot ce știu e inutil.” (pp. 108-109)

„Ce e timpul? scrise în carnet. Timpul trebuie neapărat să curgă în succesiune – de la început la mijloc, la sfârșit -, ori asta-i doar o modalitate de a-l percepe? Nu cumva timpul are capacitatea să se împrăștie, să congeleze și să se retragă? Nu cumva timpul e ca apa, parcurgând la nesfîrșit un circuit de stări? (p. 95)

„Naaliyah îl trase pe Winkler de mânecă.

− Ce altceva mai știi despre nori? îl întrebă el.” (p. 122)

*

„̶ Urăsc partea asta, zise odată, privind spre ieșire. Când se aprind luminile după film. Parcă te-ai trezit! a zâmbit. Trebuie să ne întoarcem printre cei vii.” (p. 33)

„Într-un coșmar, Naaliyah târa lanțuri pe o plajă și-și scutura din păr pești vii. Lucrurile astea se întâmplă, zise ea, nu fiindcă le prevestești, ci fiindcă le prezici. Prezicerea le împlinește. Apoi îl apuca de cămașă și-l trântea la pământ. Apoi Naaliyah se transforma în Sandy, iar Sandy în Herman și plaja era o alee ploioasă sub spinarea lui Winkler și Herman avea apărătorile de hochei legate cu curele și patinele în picioare. Îl lua la șuturi pe Winkler; apăsa lama patinei pe gâtul lui Winkler. Din nori cădeau numere, ca nişte zmeie uriașe de plumb.” (p. 192)

„Duminicile se plimba pe insulă. Naaliyah se ținea după el la o anumită distanță, până la urmă Winkler o striga și o lua în cârcă. Încerca să-i spună numele celor câteva plante pe care le recunoștea: bambus, pin caraibian, ferigi arborescente, cecropia.

−Norii ca ăștia, îi arăta el, se numesc cumulus congestus. Fiecare se deplasează pe o coloană de aer care se răcește încet. Ca un con de înghețată mare și invizibil. Norișorul ăla de acolo poate să cântărească peste două sute de tone.

−Nuuu, făcea ea. Plutește… nu cântărește nimic. Totuși nu-și lua privirea de la nor.” (p. 130)

„Chestia ciudată e că oamenii nu vor s-audă de viitor. Se duc la cititori în palmă şi la ghicitoare, dar în realitate nu vor să audă decât că se descurcă bine, că totul o să fie bine. Vor să audă că odraslele lor vor cuceri lumea. Nimeni nu vrea să audă că viitorul e deja hotărât. Până acum, rata de succes a morţii a fost de 100%, dar nouă ne place totuşi să o numim mister.”

„N-am văzut zăpadă din 1977. Dar acum, în minte, o văd fără greș: rafale rotindu-se în vârtejuri în raza unui stâlp de iluminat. Ca niște flori uscate. Ca un milion de insecte. Ca niște îngeri pogorându-se din cer.” (p. 209)

Despre Grace de Anthony Doerr