În 2020, pe când pandemia de coronavirus era o realitate cu care nimeni nu era pregătit să se confrunte, am văzut spectacolul lui Silviu Purcărete. Online, căci altfel nu s-a putut. A urmat un lung șir de alte spectacole vizionate din fotoliul de acasă, dar memoria se încăpățânează să nu suprapună nimic altceva peste acest spectacol. Unul din motivele pentru care am vrut să fiu pe scena Operei Române din București – s-a jucat în format studio pe scenă – a fost să văd dacă impresiile rămân la fel de puternice. M-am surprins anticipând scene întregi, țineam minte pe unde se face intrarea într-o anumită scenă, m-am amuzat la început, când unii spectatori întârziați au vrut să ocupe scaunele pe care urmau să se așeze actorii în timpul reprezentației, mi-am dat seama (încă o dată) că universul sonor este nu doar foarte potrivit, dar și atent introdus în universul spectacular, încât devine personaj în sine.
Nu s-au schimbat impresiile, de aceea am ales să las cronica integrală, așa cum am scris-o atunci. Singurul lucru pe care aș putea să-l schimb este cel legat de trupă, care de această dată a funcționat mult mai bine, s-a simțit faptul că spectacolul a adunat reprezentații între timp, ceea ce a dus la schimbarea atitudinii lor față de jocul în sine.
***
Frumoasă deschidere de festival au propus anul acesta cei din echipa Festivalului Internațional de Teatru Interferențe – aflat la a șaptea ediție în 2020. O ediție pusă sub semnul Orizonturi(lor) – deloc întâmplătoare reflecția la care ne îndeamnă Gábor Tompa, directorul festivalului. De aceea, toate spectacolele selectate pentru cele trei secțiuni ale festivalului – Orizonturi, UTE 30 ani, Zoom – scriu și rescriu povestea Uniunii Teatrelor din Europa, o poveste veche de treizeci de ani și care în mod cert, mai are multe pagini nescrise. A privi în viitor, înspre viitorul teatrului, astăzi, când pandemia de coronavirus ne-a dat viețile peste cap și ne-a obligat să reconsiderăm forța prezentului, este mai mult decât o obligație, este o necesitate venită din însăși definiția artei. Fără prospectarea viitorului, fără căutare și fără curiozitate, nicio artă nu-și are rostul, cu atât mai puțin teatrul.
credit foto: Tibor Jager
Toate acestea definesc, pe fond, și întreaga creație a marelui regizor Silviu Purcărete, Tragedia omului, spectacolul care a avut premiera în primăvara lui 2020, cu puțin timp înainte ca pandemia să stabilească ordinea de zi, fiind o continuare firească a esteticii sale teatrale. Text foarte dificil, cu multe replici și multe personaje, care solicită din partea regizorului o fragmentare foarte atentă a spațiului și o organizare foarte bună a momentelor de grup.
Un spațiu scenic organizat în formă de cruce, cu cele patru intrări folosite intens – personaje intră și ies cu viteză, în devălmășie sau organizat, în funcție de cum o impune momentul. Centrul scenei este când gol, putând astfel să fie ocupat de Adam și Eva (de exemplu), când ocupat de o masă supradimensionată, cu multiple întrebuințări. Este unul din elementele scenografice foarte des întâlnit în montările lui Silviu Purcărete, semn că nu se dezice de preocupările sale mai vechi și semn de continuitate stilistică. Masa care devin pat al desfrâului lui Adam și Eva, loc al cunoașterii trupești și al căderii din Rai; masa din centrul căreia ies flăcările iadului; masa la care se iau deciziile fundamentale din istoria omenirii sau masa la care, din când în când, se adună oamenii ca să mănânce. Silviu Purcărete și-a concentrat toată montarea pe evidențierea Ispitei, ea a fost personajul central în aproape toate scenele; de la pantofii roșii cu toc foarte înalt, trecând prin momentul când Adam și Eva se înfruptă din mere și struguri (semn al înfruptării, al desfrâului, dar și al cunoașterii, una apofatică prin toate formele ulterioare de manifestare).
credit foto: Tibor Jager
Tentațiile capătă rang superior în procesul cunoașterii și nu vor părăsi scena până la final. Purcărete completează acest registru al evidenței cu unul mai puțin vizibil, dar deloc de ignorat: personajele principale nu vorbesc, doar gesticulează. Vocile sunt în off, în spatele lor, le secondează, semn de dedublare, dar și de presiune a mulțimii. Portavocile fac ca vocile să devină stridente, să acopere gesturile, să le anuleze semnificațiile sau, din contra, să le supradimensioneze. Tandemul acesta, format din mulțime și individ n-a funcționat aproape niciodată cum trebuie, se știe că istoria este un lung șir de eșecuri ale acestor colaborări. Regizorul o știe prea bine și face ca discrepanța, nefuncționalitatea să devină factor de lege în momentul Revoluției Franceze, dar și ulterior, până când Spiritul ajunge să fie anihilat, scos în afara universului cotidian, trimis în spațiu, cu o navetă spațială.
Decor simplu, redus la câteva elemente – masa de care pomeneam mai sus, câteva scaune, portavocile și microfoanele – la care se adaugă costumele simplificate la maximum. Aici găsim o altă constantă a montărilor lui Purcărete – personajele lui nu sunt îmbrăcate, ci îmbracă, se înfășoară în straturi succesise de caracter, în funcție de cum o impun scenele, iar pentru asta n-ai nevoie de foarte multe haine, ci de o plasticitate corporală exersată și cultivată.
credit foto: Tibor Jager
Așa cum a fost gândit spectacolul de către Silviu Purcărete este evident că era nevoie de o trupă care să funcționeze ceas, experimentați și încercați în multe alte spectacole de calibru. Din păcate, trupa nu s-a ridicat la înălțimea viziunii regizorale, de multe ori am avut impresia că inerția a dictat și că actorii s-au lăsat purtați de adrenalină și cam atât; câteva scene construite din mers, iar poticnelile au fost mult prea evidente ca să fie ignorate.
Așa cum spuneam la început, o deschidere de festival foarte bună, care aduce în fața spectactorilor (aflați în fața ecranelor și nu în sala de teatru, din păcate!), un spectacol care, iată, duce discuția despre tragedia umană în alte direcții, ne obligă să ne regândim raporturile cu sistemele de valori care ne sunt impuse sau cărora suntem obligați să ne conformăm. Poate că nu întâmplător, în timpul spectacolului apăreau când și când ca foarte stridente măștile spectactorilor, niște obiecte care nu-și aveau locul acolo, în acel spațiu în care încrederea reciprocă dictează mersul lucrurilor. Încercând să urmărești reprezentația, n-aveai cum să ignori spectactoarea care s-a încăpățânat să fotografieze scene întregi, deși se știe prea bine că fotografiatul și filmatul sunt strict interzise în timpul reprezentației. Toate acestea dau seama cu privire la o stare de fapt deloc confortabilă pentru actori și lumea artistică în general. Iată de ce este de salutat efortul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj de a organiza acest festival chiar și online. Despre orizonturi trebuie să vorbim, asumat, cerebral și mai mult decât decât am făcut-o până acum.
MADÁCH IMRE: TRAGEDIA OMULUI
Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara
Durata: 2h
Distribuția: Géza Aszalos, Attila Balázs, András Zsolt Bandi, Emília Borbély B., Anna Csábi, Zsolt Csata, Enikő Éder, Kincső Hegyi, Attila Kiss, Levente Kocsárdi, Ildikó Lanstyák, Rita Lőrincz, Szilárd Lukács-György, Etelka Magyari, Zsolt Imre Mátyás, Csongor Mihály, András Csaba Molnos, Enikő Szász, Andrea Tokai, Eszter Nikolett Tóth, Bernadett Vadász, Richárd Vass, Mónika Tar
Regia: SILVIU PURCĂRETE
Scenografia: Dragoș Buhagiar
Muzica: Vasile Șirli
Dramaturgia: András Visky
Textul: Silviu Purcărete și András Visky
Asistent regie: Ilir Dragovoja
Asistent muzică: Enikő Éder
Inginer sunet: Bayer Sebastian
Regia tehnică: Éva Kertész
Luminile: Zoltán Gidó
Sufleur: Marika Czumbil
