Astăzi, în anul de grație 2022, ruina a căpătat o semnificație brutal de actuală: războiul din Ucraina aduce pe ecranele televizoarelor imagini cu orașe căzute sub asediul trupelor rusești, orașe pustiite sau rase de pe fața pământului, locuri din care se înalță coloane de fum și strigăte disperate. După încheierea celui de-al doilea război mondial au mai fost conflicte, unele întinse de-a lungul a multor ani, dar poate că niciunul cu atât de multe angoase și frici scoase la suprafață: să te lupți cu Rusia condusă de un om aflat în pragul nebuniei și al paranoiei scăpată de sub control nu e ceva care să te lase indiferent. Pe de altă parte, imaginile cu ruinele teatrelor căzute sub atacul cu bombe sau al blocurilor din care au rămas urmele locuirii ne aduc în pragul disperării pentru că ne despart de zonele de conflict foarte puțini kilometri. Valurile de refugiați ucraineni ne forțează să ținem minte aceste ruine, ca pe niște vestigii ale unei civilizații ce pare definitiv pierdută sub asediul continuu al unor trupe lipsite de glorie.

Dar ruina mai înseamnă ceva: urma trecutului, a ceea ce a fost, urma care ne ajută să ne raportăm la propriile istorii într-un mod cât se poate de personal; ruina casei părintești, un oraș în ruină, de care ne-am legat definitiv pentru că acolo, între zidurile căzute sub asediul timpului ne-am bucurat sau am urlat de tristețe.  Gândiți-vă la Băile Herculane și automat veți avea în minte ruinele vechilor băi, locurile unde înainte viața era la ea acasă. Gândiți-vă la casele de pe străzile copilăriei și vă veți da seama că nu există stradă care să nu aibă în lungimea ei măcar o casă care stă să cadă.

Astăzi, ne raportăm la ruine în multe feluri, din păcate prea puține conțin și dimensiunea estetică. În multe locuri din lume, eforturile de restaurare ale vechilor clădiri sunt uriașe și de neînțeles pentru cei care au impresia că trecutul n-are valoare sau poate fi ignorat. Ruinele devin parte integrantă din complexe arhitectonice futuriste, își recapătă funcționalitatea sau devin locuri de pelerinaj. Siturile arheologice sau cele arhitectonice sunt enclave ale trecutului, locuri în care fiecare respirație aduce la suprafață o întâmplare din trecut sau oameni despre care nu știm mai nimic. Există multe proiecte interdisciplinare care au ca obiect aceste ruine, toate născute dintr-o îmbinare de sunet, imagine și date istorice adesea neașteptat de originală. Din toate aceste proiecte n-au cum să lipsească artiștii, în speță pictorii.

*

Nostalgie: ruina devine vestigiul unui trecut idealizat, mult mai bun decât prezentul. Atunci, între acele ziduri, au avut loc cele mai frumoase și răvășitoare întâmplări. Zidurile au memorie, poartă urmele trecerii omului, devin  suport pentru amprentele distrugerii. Omul distruge în aceiași măsură în care construiește. Natura se predă în fața intervenției omului, dar și asediază zidurile lăsate în paragină, cu alte cuvinte recucerește teritoriile pierdute.

Amintire: personală sau colectivă, ea devine pretext pentru creații imaginare. Pictorii s-au folosit adesea de ruine, care fie au asigurat perspectiva, fie au devenit componentă activă, subiect în sine. Poate cea mai fertilă sursă pentru artiștii plastici, căci nu-i așa, amintirile nu se vor epuiza niciodată.

Regăsire: reîntoarcerea la origini, locuirea într-un Paradis regăsit, asumarea propriului trecut și convertirea experiențelor intime, personale în dovezi ale unui prezent conștientizat, asumat. Arcadia, paradisul pierdut, Câmpiile Elizee și toate celelalte locuri în care pictorii se simt ca acasă.

*

Ruina ca decor, Peisajul arcadian, Ruină. Capriciu. Imaginație, Conviețuirea cu ruina, Ruina în estetica romantică, Natura și cultura sunt cele șase părți ale expoziției de la MNAR. Șase abordări diferite ale ruinei, valorizări estetice ale acesteia, pe cât de diferite, pe atât de seducătoare. Un univers estetic atent construit de curatoarea expoziției, Mălina Conţu, istoric şi teoretician de artă şi arhitectură, doctor în Arte Vizuale la Universitatea de Arte Bucureşti din anul 2012;  șeful secției Artă Europeană la Muzeul Naţional de Artă al României și lector asociat în cadrul Universităţii Bucureşti, Departamentul de Istoria Artei. O expoziție la care s-a lucrat din 2011 încoace, așa se explică și rafinamentul universului estetic în sine. O abordare interdisciplinară a conceptului de ruină, care și-a găsit expresia inclusiv în explicațiile care însoțesc tablourile din expoziție. Fiecare secțiune are un număr de tablouri, panotate cu ochi de critic, căci se regăsesc pe simeze reprezentate epoci artistice foarte diferite, pictori și artiști plastici care au lucrat în tehnici diferite, dar și explicații succinte, menite să pună accente acolo unde acestea se impuneau. Tablouri cu dimensiuni de budoar, cu rame vechi, atent restaurate; gravuri cu o valoare intrinsecă de excepție; ulei pe pânză, peisaje din care ruina face parte; opere de artă supradimensionate, care cer o expunere atent gândită, în jurul cărora se ridică povestea. Așa se face că trecerea dintr-o cameră în alta se face pe cât de firesc, pe atât de brusc: intri în prima sală și te șochează marea de verde închis. Da, după expoziția dedicată lui Theodor Pallady, Jurnal intim, pusă sub semnul luminii și albului orbitor, iată că pereții devin iarăși funcționali, parte activă a expoziției. Verdele închis al pereților, combinat cu o lumină atent focusată și difuză, deopotrivă, se combină perfect cu mocheta de culoare închisă, în care zgomotul pașilor se pierde definitiv. Șocul estetic este binevenit, rupe definitiv privitorul de exterior și-l forțează să se scufunde într-un univers paralel, pe cât de impersonal, pe atât de tentant. Nu întâmplător, Mălina Conţu, curatoarea expoziției, invocă explicațiile date de psihanaliști. Căci interpretările acestora sunt cele mai potrivite pentru a înțelege funcționalitatea simbolului ruinei. Simbolul este convertit în diverse moduri, în funcție de direcțiile estetice ale epocii, dar și în funcție de o zestre culturală specifică. Așa se explică subiectele tablourilor pe care le puteți vedea în cadrul expoziției: de la teme religioase, trecând prin celebrele scene istorice și ajungând la ruina ca fundal pentru diversele compoziții sau ruina ca expresie a decăderii. Dar, poate că cea mai surprinzătoare componentă a expoziției rămâne ultima secțiune, cea în care reîntoarcerea în sânul naturii are loc de facto. Vizitatorul este hipnotizat de diversele combinații dintre natură și ruinele arhitectonice, dar și cele în care natura sălbatică invită la reflecție.

*

Jan Sanders Van Hemessen (cca. 1500 – 1556), Gaspard Dughet (1615 – 1675), Giovanni Paolo Pannini (1691-1765), Giovanni, Battista Piranesi (1720-1778), August Becker (1821/1822 – 1887), Ivan Aivazovski (1817-1900), sunt câțiva dintre artiștii selectați. Nu întâmplător, tabloul care închide expoziția, supradimensionat, este o natură marină marca Aivazovski. E o invitație la meditație, dar și o dorință (ascunsă) a curatoarei de a îndemna vizitatorii să se raporteze altfel la natura înconjurătoare.

*

O intrare în expoziție impozantă, care te invită să pătrunzi într-un univers unic. O expoziție atent construită, din care nu lipsește meditația și revolta. O ocazie de a regândi felul cum ne raportăm la trecut și vestigiile acestuia. Nostalgie. Amintire. Regăsire. Peisajul european și ruina în secolele XVI-XIX la MNAR, din 8 iunie 2022 și până în 31 ianuarie 2023.

Credit foto: Nona Rapotan

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura