Maluri

„Vi-s îmbâcsite, să știți, chakrele. Ca gurile de chiuvetă s-or înfundat.” Tudor Crețu

Cu surprindere am găsit în pagină versurile din Virgil Mazilescu, „Mi-am uitat casa și numele”, și n-am mai lăsat cartea din mână: „Stelele scobeau încet câmpia”.

Romanul Maluri al lui Tudor Crețu analizează procesul de alienație instalat odată cu primele simptome ale unei afecțiuni nediagnosticabile. Cel care suferă caută vindecare, dar nu găsește (la ceilalți) decât indiferență și cinism. În suferință, mai mult parcă decât în orice altă stare omenească, fiecare e pe cont propriu.

Eduard Cristi este scriitor. Ocupă mediocru și postul de director al unei Case de Cultură. Totul pare banal la acest personaj, care, fără să fie lipsit de farmec, reușește să fie doar un tip neliniștit, conflictual, fără idealuri.

Boala stranie de care suferă îl duce în pragul nebuniei și îl lasă acolo, pe pragul dintre starea de conștiență și delir. Rezultatele analizelor sunt excelente, oricum, peste așteptări. Este felicitat, fiindcă nu are nimic grav. Primește asigurări în acest sens, nu are cum muri, să stea liniștit, nu se moare așa de ușor dacă ai analize perfecte. Durerea însă nu dispare, e la locul ei, în fiecare zi, ca o confirmare a vieții înseși.

Cum sistemul de sănătate nu funcționează, Edi se vede nevoit să se împrumute pentru a face față cheltuielilor cu analizele, cu „prediagnosticarea”. Concediu medical nu primește, deci merge și la serviciu. Când se eliberează de disputele gălăgioase cu tot felul de funcționari și activiști culturali, aleargă din cabinet în cabinet, ajunge la urolog, la dermatolog, apoi la hematolog, la endocrinolog și la neurolog, nu ratează nicio specializare. Încearcă și medicina alternativă. Apoi, merge la preot și la vindecătoare satului. E prins iremediabil între „maluri”.

Situațiile absurde prin care trece personajul îi dau un aer kafkian. Cu Gregor Samsa, personajul acesta are în comun transformarea în „gândac”, în orice caz, în alt om decât până atunci. „Metamorfoza” se produce sub imperiul unei tensiuni – amestec de neliniște, durere și frică -, menținute cu intensitate și prelungite indefinit. Existența bărbatului se scindează schizoid în două perioade: viața de dinainte de boală, reperul fundamental, și zilele chinuitoare ale unei suferințe misterioase. În „Procesul”, K. nu înțelegea de ce este condamnat, pentru ce faptă. Eduard Cristi nu înțelege de ce boală suferă. În absența diagnosticului nici nu poate spera la vindecare.

Duioșia trece în pagină când apare Iliuță, un copil care-l place pe bărbatul priceput la poezii și la undițe. La un moment dat, copilul vrea o prăjitură, iar omul îi face pe plac, comandă savarine. El nu poate mânca din pricina durerii pe care se străduiește, fără mare succes, să o ascundă. Două senzații/imagini/elemente diferite ocupă în același timp prim-planul: prăjitura și durerea cvasipermanentizată. Bărbatul nu ia prăjitura la pachet.

„— Hai că, uite, o p(r)ăjitură vreau să-ți cumpăr.

— Da-s bune aiți?

— Vezi tu!

Traversară prin fața fostului restaurant Tomis. Din zebră nu mai rămăsese decât conturul. Cofetăria luase locul vechiului gostat. Termopanul era placid, vitrinele cețoase. Se așezară la o masă din apropierea ușii. Iliuță își aranjă singur scaunul. Chelnărița nu îl mai văzuse niciodată pe Edi cu un copil și îi zâmbi complice. Iliuță își puse trăistuța pe genunchi. Masa se clătina. O prinse ca pe un volan și imită un motoraș. Chelnerița se înființă lângă ei.

— De ca(r)e fațe mama, aveți – p(r)ăjitu(r)ă?”

(p. 160)

Iliuță vrea să vorbească la telefon cu cel care-l învățase să „schie”. Dar telefonul acestuia e închis. Nu se mai poate lua legătura cu el. Legăturile lui Eduard Cristi cu viața normală s-au rupt definitiv.

Există în roman secvențe repetitive care devoalează mecanismul obsesional. În afară de simptomele bolii, verificate constant – nimic nu s-a schimbat, nici rugăciunile nu au efect, boala e tot acolo, sub piele -, sunt verificate și instrumentele de scris. Un medic scrie rețeta folosind un pix Parker.

„Abia începuse să scrie. Cu cerneală, în caietele vechi-vechi, de la taică-său. Ele îi plăceau cel mai mult. Își desfăcea tacticos stiloul și trăgea primele linii: tocul nu prea scria din prima. Trebuia să sufle peste peniță, să-l scuture. Se și stropea din când în când. Înjura și privea pata zvântându-se. Într-o vreme, așa îl și strigaseră: Picățea. Dar porecla pălise pe lângă cea de demnitar.” (p. 57)

Cine are stilou sau pix, ceva cu care să poată scrie, devine automat un om important. Scrisul conferă autoritate. Porecla „demnitar”, cu varianta „Ministrul”, este însă și o luare în răspăr a unei ocupații devalorizate, de filfizon, pe care e adevărat că nu și-o permite oricine, în absența talentului ori a științei de carte, dar care nu are neapărat prețuire în ochii celor mai mulți. Trist este că nici cei care scriu nu sunt toți autentici, cei mai mulți se folosesc de scris pentru a atrage atenția, demonstrativ. „Omul velin” e unicat.

„Eu scriu încă, ia uitați, cu tocul, cu cerneală. Scoase din buzunarul interior un Hero vechi, chinezesc. De când n-ai mai văzut, poete, ia zi, unu din ăsta? Stiloul era pe de-a-ntregul auriu.” (p. 115)

Iliuță scrie cu un cuțitaș INRI pe o nuia menită să devină undiță. Copilul nu știe ce înseamnă acele litere pe care le-a văzut la biserică. Eduard Cristi știe (e un intelectual, mediocru, e drept, dar un intelectual) și îi spune și copilului, fără să-și dea seama că semnul, dacă există un semn, lui îi este adresat.

Frazele, marcă a stilului, cad pe pagină ca într-o fișă clinică: prind esența și fixează observații definitive:

„Edi închise poarta cu zăvorul, cum se trezi. Peste noapte rămăsese deschisă. Și se puse, în plină sărbătoare, să meșterească. Se forța să zâmbească. Înțepăturile se ascuțeau. Durerea era albă. Umbla prin el, scânteia.” (p. 117)

Sunt în roman scene burlești, care dovedesc buna stăpânire a mai multor registre stilistice. Prozatorul imprimă un ritm vioi scriiturii care trece, ca într-un film fascinant, prin diferite stări, de la autocompătimire, la atacuri de panică și secvențe de delir, traversând momente de comedie stupefiante. Primarul localității face față (un timp) unei întruniri culturale. Când este chemat cu insistență afară, primarul devine centrul atenției, fiindcă, după ce vociferează și gesticulează indecent, iese din încăpere pe geam, evitând publicul iubitor de poezie.

„Primarul fu, la un moment dat, chemat. De un copil, apoi de o femeie care se opri în prag și îi făcu, ca o apucată, semn. Îi răspunde și el – tot printr-un gest, care ului asistența, și printr-o înjurătură scrâșnită. Du-te, fii domn, îl temperă secretarul. Se lăsă, în cele din urmă, înduplecat și ieși pe geam, ajutat. Nu mai străbătu mulțimea. Când se văzu cu picioarele pe pervaz, sări pur și simplu. Oterii îi erau crem, nădragii așijderea. Se lovi la aterizare, dădu, cum se zice, cu genunchiul. Cimentul se bulbuca, înspre zid, nițel. Șeful Ligii Cărășene luă țanțoș act:

— Domnu primar e mai altfel, într-adevăr. Mai sprințar. Să vedem pe unde se întoarce.”

(p. 116)

Mesajul acestui roman-parabolă bine scris, cu umor și disperare, se referă la fragilitatea condiției umane. Vindecarea nu e posibilă în absența unei dimensiuni autentic spirituale. Personajul e pe punctul de a pierde bătălia cu boala, fiindcă nu găsește calea de ieșire dintr-o existență haotică, fără iubire și, prin urmare, fără dimensiune metafizică.

Câteva informații despre autor găsim în prezentarea editurii:

Tudor Crețu este scriitor și manager cultural. A debutat, ca poet, în 2001, cu „Dantelăriile Adelei”. Au urmat volumele de versuri „Obiectele oranj” (2005), „Fragmente continue”. „Poeme live” (2014), „Blesteme& more” (2021). Primul roman, „Omul negru”, îi apare în 2008. În 2013 lansează „Casete martor”, proiect epic aflat în derulare, din care a publicat, până în prezent, două volume.

Maluri de Tudor Crețu