Miraculoasa viață uitată a lui Iris Cartier

„Sfârșitul Basmului e atunci când poveștile se opresc în loc sau se repetă aidoma la nesfârșit, până când miezul lor se pierde.” Adina Popescu

„…unele călătorii te fac nemuritor, iar un drum mai bun decât acesta nici că știa.” Flavius Ardelean-Bachmann

Miraculoasa viață uitată a lui Iris Cartier este o carte despre care pot spune cu certitudine că, odată descoperită, ar putea face valuri.

Când spun „valuri” mă gândesc la valurile de cititori tineri și foarte tineri care, după ce l-au îndrăgit pe Harry Potter, ajung la personajele lui Carlos Ruiz Zafon din „Palatul de la miazănoapte” sau la „O istorie secretă a Țării Vampirilor”, minunata proză a Adinei Popescu. Dacă ne gândim la oglinzile din final, putem considera că Iris are ceva în comun și cu Alice, celebrul personaj al lui Lewis Carroll. Oglinzile fuseseră adunate din tot orfelinatul și strânse într-un depozit din Orașul Galben.

Iris este o fetiță care crește la orfelinat. Nu știe nimic despre familia ei. Nu știe nici de ce directoarea orfelinatului, doamna Kralle, o acuză pe nedrept de tot felul de fapte dubioase pentru a putea să o pedepsească.

Deși pare fragilă, Iris reușește să treacă peste primejdii datorită minții sale ascuțite. Fetița apară armonia lumii, fără să își dea seama că asta face. Iris este inocența întruchipată. Gândurile ei sunt curate. La fel îi este și inima. Oare nu am spus, mă întreb acum, prea mult scriind negru pe alb cuvântul „inimă”?! Să zicem că le las cititorilor un indiciu: Iris, fetița lăsată la scurt timp după naștere pe treptele orfelinatului, readuce în lume sensul vieții, aprinde luminile unui oraș uitat și așază zâmbetul la locul lui, în privirile oamenilor.

Fetiță isteață, Iris găsește în mansarda în care e închisă adeseori un spațiu prietenos. Fata are la îndemână cărți care îi țin de urât. Biblioteca îi dă avantajul de a ști lucruri pe care ceilalți copii, necitind, nu le pot afla niciodată. Iris mai are și o păpușă de care nu se desparte niciodată. Simțind că ura doamnei Kralle atinge cote alarmante, Iris își spionează dușmanii și pune la cale un plan de salvare.

„Trebuia să calce cu atenție, pentru că un singur pas greșit ar fi aruncat-o în adâncurile înguste și întunecate ale orfelinatului. Descoperise acea deschizătură în perete în urmă cu doi ani și, odată cu ea, drumul șerpuit printre grinzile și țevile din spatele pereților. Uneori obișnuia să coboare prin labirintul din perete până la biroul doamnei Kralle, unde, în dreptul bibliotecii, descoperise o spărtură în zid prin care vedea exact spre fotoliul doamnei directoare. Era ca si cum cineva calculase cu mare grijă acel traseu și făcuse o gaură exact în locul în care trebuia. Probabil că Iris nu a fost prima care a străbătut acel labirint pentru a trage cu ochiul la cele discutate în taină în biroul doamnei Kralle. Așa a aflat Iris că directoarea obișnuia deseori să falsifice dosarele copiilor, ba inventând cine știe ce peripeții cu deznodământ fericit pentru a le înlesni adopția, ba mințind cu nerușinare că vreun copil a făcut ceva rău, a murdărit patul sau a intrat în conflict cu ceilalți copii, genul de minciuni cu care dosarul lui Iris era împânzit.” (pp. 16-17)

Când vine somnul, ochii se deschid, nu se închid, cum ne-am aștepta. Este vorba despre ochii închipuirii, prin care lumea se vede plină de ascunzișuri și lucruri interesante, de culori și lumină. Podul este în sine un teritoriu care se lasă cunoscut, dincolo de aparența prăfuită. Lucrurile au o parte vizibilă, însă au și o poveste pe care nu ajung mulți să o cunoască. Din acest punct de vedere, Iris este o privilegiată. Directoarea cea rea crede că o pedepsește pe fetiță, dar, de fapt, îi face o favoare:

„Cu ochii închiși și ploaia răpăind monstruos în geam, Iris Cartier simți cum o ia somnul. Deschise ochii și privi în jurul ei: același vechi, răcoros și întunecat pod. Era spațios, ungherele erau mereu învăluite în umbră, indiferent câtă lumină era afară, căci geamul mic și rotund nu lăsa să treacă înăuntru decât câteva raze. Podul era înțesat cu tot soiul de lucruri care nu mai serveau nimănui în orfelinat. Se găseau aici turnuri de geamantane, manechine de croitorie, mobilier masiv, acoperit cu cearșafuri îngălbenite de vreme, o bibliotecă cu cărți vechi cartonate, unele dintre ele în limbi și alfabete pe care Iris nu le cunoștea, altele ușor de citit, pe care fata le și devorase deja, aflând tot felul de lucruri despre spiritualitatea triburilor zulu, despre ocultism și alchimie, despre plante medicinale, despre marele suflet ascuns în lucrurile mici și despre micile lucruri din marele suflet, despre pietre și limbajul lor secret, despre tot soiul de mâncăruri care, scria acolo, te puteau face să fii sau să devii altceva, despre geometria sacră și despre marile orașe de sub marile orașe și despre multe alte lucruri, care mai de care mai stranii și misterioase. Erau cărți ciudate pe care Iris le citise însă cu plăcere și cu mult interes, dar, mai ales, fără pic de frică.” (pp. 34-35)

Cu inima ei de perlă, Iris este un personaj cuceritor: e curajoasă și înțeleaptă, crede în prietenie și nu-și pierde speranța. Elementele magice din poveștile clasice capătă strălucire într-un scenariu modern, seducător prin suspans și atmosferă.

Câteva informații despre autor găsim în prezentarea editurii:

Flavius Ardelean-Bachmann este scriitor de literatură fantastică pentru adulți și copii, membru al Horror Writers Association. A publicat nouă romane și trei volume de povestiri, pentru care a primit două premii Colin pentru literatură fantastică. Volumul său de debut, Îmblânzitorul apelor, a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, Franța, iar Flavius a fost propus de două ori consecutiv la premiul Tânărul Prozator al Anului în cadrul Galei Tinerilor Scriitori din București, pentru romanele sale din ciclul Miasma. Ambele sale cărți pentru copii, Bezna și Mecanopolis, au fost nominalizate la premiul Cartea Anului în cadrul Premiilor Anului în Cultură la Brașov. Romanele și povestirile sale au fost traduse în engleză, rusă, maghiară și germană, fiind bine primite de presă și recenzate în Publishers Weekly, Esquire, Tageszeitung, Börsenblatt, Bücher Magazin și la SWR2.

Miraculoasa viață uitată a lui Iris Cartier de Flavius Ardelean-Bachmann